Consiliul Judeţean Dâmboviţa informează participanţii la traficul rutier că, în perioada 23 – 29 iunie 2025, va efectua, prin societățile comerciale de profil, următoarele activități la infrastructura rutieră:
1. Siguranța circulației – semnalizare rutieră verticală / orizontală
2. Protejarea corpului și platformei drumului, prin șanțuri și rigole pavate, podețe laterale pe DJ 711A, sat Serdanu, comuna Lungulețu
3. Punere în siguranță DJ 718A Mănăstirea Dealu
4. Refacere DJ 714B Dichiu – Zănoaga
5. Estetică rutieră pe drumuri județene
6. Întreținere îmbrăcăminți asfaltice pe DJ 101A Movila – Ciocănari
7. Întreținere îmbrăcăminți asfaltice pe DJ 101G Cătunu – Crivățu
8. Reabilitarea și modernizarea DJ 724, Malu cu Flori – Pucheni
9. Drum de legătură pentru creșterea accesibilității în zona urbană a orașului Găești
10. Dezvoltarea infrastructurii de transport județean prin modernizarea DJ 712 Pucioasa – Brănești – Vulcana Pandele – Șotânga – Târgoviște – LOT 1
11. Dezvoltarea infrastructurii de transport județean prin modernizarea DJ 720 C Gura Ocniței – Ocnița și DJ 720A Gura Ocniței – Adânca – LOT 2
12. Dezvoltarea infrastructurii de transport județean prin modernizarea DJ 720 A Gura Ocniței – Adânca – Bucșani – Mărcești – Finta – Postârnacu – DN 1A – LOT 3
13. Pod peste râul Dâmbovița, pe DJ702D, km 11+647, la Dragomirești

ATENŢIE! BULETIN RUTIER

1. Circulația rutieră pe podul peste râul Dâmbovița, pe DJ 702D, km 11+647, la Dragomirești, este restricționată. Astfel:
– este interzis accesul autovehiculelor cu masa mai mare de 20 tone
– viteza se va limita la 30 km/oră
– este interzisă circulația în amonte pe podul peste râul Dâmbovița

Variantele ocolitoare sunt următoarele:
– Dragomirești (DJ 702D, intersecție cu DN 72A) – Gheboieni (DN 72A, intersecție cu DJ 702M) – Tătărani (DJ 720M, intersecție cu DJ 702B) – Decindeni (DJ 702B, intersecție DJ 702D); (DN 72A – DJ 720M – DJ 702B)
– Dragomirești (DJ 702D, intersecție cu DN 72A) – Târgoviște (DN 72A, intersecție cu DN 72) – Lucieni (DN, intersecție cu DJ 702B) – Decindeni (DJ 702B, intersecție DJ 702D); ( DN 72A – DN72 – DJ 702B)

2. Este restricționată circulația vehiculelor cu masă mai mare de 3,5 t pe DJ 719, sectorul intersecție DN 72 – Răzvad și sectorul intersecție cu str. Magrinii (Târgoviște).

3. Circulaţia publică pe podul pe DJ 702A, peste râul Argeş, la Pătroaia, este închisă. Variantele ocolitoare sunt drumurile locale.

4. Sectoarele de drumuri judeţene care prezintă degradări şi alte pericole:
– DJ 701B Tărtășești – Ciocănești – Crevedia
– DJ 702A Mănești – Potocelu
– DJ 720A Gheboaia – Finta
– DJ 710 Pucioasa – Bezdead – sectoare cu drum îngustat și avariat în zona Miculești – Măgura – Bezdead
– DJ 714, sectorul Glod – Sanatoriul Moroeni – intersecție drum de legătură Cabana Dichiu

Facem următoarele recomandări participanţilor la trafic:

Se va circula cu viteză redusă și cu atenţie şi în special în zonele semnalizate cu indicatoare rutiere ce au semnificaţia „drum cu denivelări”, viteza trebuind adaptată la starea părţii carosabile.

Recomandăm ca deplasările pe traseele montane să se realizeze cu autovehicule echipate corespunzător şi, totodată, să se acorde o atenţie sporită în zonele cu drum îngustat, în zonele cu alunecări de teren şi acolo unde există posibilitatea de dislocare a anrocamentelor.

Vă rugăm să vă informați în prealabil asupra condițiilor meteorologice din zona montană, mai ales în perioadele de atenționare de vreme rea, prin intermediul Administrației Naționale de Meteorologie.

Se vor respecta, cu strictețe, semnificațiile indicatoarelor rutiere de informare, semnalizare și reglementare.

Detalii suplimentare privind situaţia sectoarelor amintite puteți obține de la Consiliul Judeţean Dâmboviţa – Direcţia Tehnică, telefon 0245 207625, de luni până vineri, între orele 08:00 și 16:00.

Compartimentul Imagine, Relații Externe, Consiliul Județean Dâmbovița

Urmărește Incomod Media și pe Google News

A fost ministrul Educației și este unul dintre cei mai reputați psihologi din România și la nivel european. Petrece 12 ore pe zi în compania pacienților și crede că profesionalismul este singura cale pentru a scoate România din anonimat și criză. A fost prietenul bun al sociologului Lazăr Vlăsceanu. Invitat la microfonul Avangardei, Mircea Miclea îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, o parte din culisele reformei în educație și costurile plătite pentru aceste măsuri care au fost indezirabile pentru cei care au setat o agendă publică bazată pe relații clientelare și raporturi de forță. Un podcast despre modernitate și modernizare în România, despre nevoile oricărui român – siguranța, apartenența și autocontrolul – și cocktailul de factori care a făcut suveranismul frecventabil, divizând sfera publică și punând democrația în pericol.

Dialogul dintre Mircea Miclea și Ionuț Vulpescu vizează teme sensibile precum dinamica școlii românești, derapajele clasei intelectuale, criza elitelor, fricile și bolile societății românești, carențele spiritului critic și rolul influencerilor în societatea toleranței. De altfel, acest dialog are loc într-un moment sensibil, comemorarea a un an de la plecarea profesorului și sociologului Lazăr Vlăsceanu, cel pe care Mircea Miclea l-a numit fratele său, într-o prietenie dincolo de moarte.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=cmxoJdvPtdQ

Mircea Miclea despre relația cu Lazăr Vlăsceanu, cel pe care l-a numit „fratele său”: „Eram amândoi împotriva multora!”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcast-ului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria unei reîntâlniri cu fostul Ministru al Educației, profesorul Mircea Miclea. Domnule profesor, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.
Mircea Miclea: Și eu vă mulțumesc pentru invitație. Mulțumesc!
I.V.: E și o bucurie tristă în întâlnirea noastră, pentru că se împlinește un an de când prietenul nostru, profesorul Lazăr Vlăsceanu, e dincolo de zare, nu mai este printre noi. V-am auzit nu o dată vorbind cu profesorul Vlăsceanu și în primul text pe care l-ați scris după moartea sa, ați folosit sintagma, „fratele meu. Lazăr, fratele meu”. Cum e frăția care nu este de sânge? Cum ajungi să spui cuiva, „fratele meu”?
M.M.: A fost o frăție spirituală, aș vrea să spun că ea continuă și acum. În sensul că am adesea dialoguri imaginare cu el, am idei și mă gândesc oare ce ar zice el dacă i-aș spune aceste idei. Așa că e o prietenie care în continuare merge înainte și cred că va merge înainte multă vreme. Ne-am întâlnit pur și simplu, pentru că am simțit că gândim în destul de multe locuri la fel. Uneori ne contraziceam foarte vehement, dar de fiecare dată erau niște dialoguri care erau, cum se spune, ziditoare. Adică pe fiecare dintre noi ne ajuta să creștem. A fost o perioadă în care amândoi am ajuns să fim stigmatizați, după ce am făcut raportul România-Educației, România-Cercetării și după ce acest raport s-a materializat într-un Pact Național pentru Educație și după aceea într-o lege, am deranjat multă lume în perioada respectivă și Lazăr spunea când veneam la București că „bine că ai venit pentru că toți mă ignoră și nu mai vorbesc cu mine, se uită chiorâș la mine, măcar noi doi să vorbim între noi.” Și atunci am simțit încă o solidaritate în plus, eram amândoi împotriva multora.
I.V.: Spuneți că aveați discuții de multe ori în contradictoriu.
M.M.: Adeseori.

Mircea Miclea critică intelectualii care pun etichete și judecă superficial în numele elitei: „Cred că dintotdeauna a fost o anumită parte a intelectualității care n-a știut să dialogheze”

I.V.: Noi personalizăm. Nu prea mai poți în România să spui nu sunt de acord cu ideea ta, pentru că pare că ai ceva cu persoana, nu mai vrei să fie în poziția aia, în locul ăla. Când s-au amestecat lucrurile? Așa a fost dintotdeauna?
M.M.: Cred că dintotdeauna a fost o anumită parte a intelectualității care n-a știut să dialogheze, care a utilizat retorica de care dispune pentru a-și exprima propriile atitudini, propriile umori, adesea, nu pentru a încerca să-l înțeleagă pe celălalt. Asistăm și acum la un gen de intelectualitate căreia nu-i convine ceva, apoi pune etichetă pentru acel lucru care nu-i convine, și apoi produce argumente ca să devalorizeze acel lucru care nu-i convine. Adică pune etichete înainte de a înțelege. Or, în dialogurile mele cu Lazăr mereu era această idee. Hai să înțelegem și după aceea să etichetăm. Și acest lucru cred că este esențial în orice dialog. Să înțelegi și apoi să pui etichete, nu să pui etichete și apoi să fabrici argumente pentru a-ți susține etichetele. Din păcate, asta este o practică extrem de răspândită pe care o vedem acum, această prevalare a etichetelor față de argumente. Și în al doilea rând, așa cum ați dvs., asta înseamnă un dialog adevărat. Un dialog adevărat este acela în care faci diferențe între opiniile tale și identitatea ta. Avem niște opinii.
I.V.: Asta-i polemica.
M.M.: Când intrăm în dialog, încercăm să ne susținem firește opiniile pe care le avem, dar și mai important decât opiniile noastre, pentru că noi nu suntem opiniile noastre, este unde ajungem împreună. Asta este esențial. Asta se numește, după cum spune și Habermas, raționalitate comunicativă. Adică argumentăm pentru ca să ajungem împreună, să ne înțelegem unul pe celălalt și să ajungem la o idee, să ajungem la o teorie mai bună decât punctul de pornire. Altfel, este simplă exhibarea ego-ului fiecăruia.

Efectele Pactului Național pentru Educație, în tandemul Vlăsceanu-Miclea: „Am știut că o să deranjăm multă lume”

I.V.: Ați spus în discuțiile cu el că ați fost stigmatizați o vreme după publicarea acelui raport. V-au surprins consecințele acestui raport? A fost o chestiune de curaj?
M.M.: Am știut că o să deranjăm multă lume. A fost o chestiune și de curaj, dar nu am făcut caz de curajul acesta. Cred că oamenii serioși trebuie să își propună să ducă până la capăt un lucru în care cred, pentru care au argumente, care socotesc că e drept sau socotesc că e adevărat și nu contează ce consecințe sunt. Și Lazăr gândea la fel. Mergem cu adevărurile astea până la capăt, nu contează care sunt consecințele. Dar fără să facem caz de asta, nu am spus că uite, cât de rău am suferit. Cred că da, au fost tot fel de chestii. Eu am fost tăiat de pe listele de granturi. Adică știu că erau niște competiții de granturi și am început să punem și noi, bineînțeles, ca și înainte, proiecte pentru granturi, până când cineva, persoana foarte importantă, „a spus depuneți degeaba. Că sunteți pe lista dată de premier, nu vreau să dau nume acum, și nu o să câștigați niciodată.” Sau pur și simplu eram ocoliți de către colegii noștri din diverse instituții publice. Nu aveau chef să discute cu noi, să uitau la noi așa cu o anumită deferență. Dar asta e viața, e firesc.

Sentimentul de apartenență la comunitate, o chestiune de utilitate. Mircea Miclea: „Mintea noastră nu este numai o mașină de căutare a adevărului, este și o mașină de calcul al utilității.”

I.V.: Nu depinde prea mult viața noastră de un premier sau de un președinte? Nu în România fidelitatea față de șef bate autoritatea pe care o ai tu în domeniul pe care îl reprezinți?
M.M.: Din păcate destul de adesea se simte lucrul acesta. Oamenii se supun autorității mai mult decât se supun rațiunii. Și asta este greșit. Cel puțin în domeniul acesta al intelectualității, cred că rațiunea este mai importantă decât orice altă autoritate. Adică faptul că ai argumente, că ai fapte, că poți să gândești logic, e mai important decât orice altă autoritate. Dar este destul de frecvent lucrul acesta. Acum, sigur, trebuie să înțelegem și un pic psihosociologia lucrurilor. Oamenii au nevoie și de sentimentul de apartenență. Apartenența, nevoia de apartenență este fundamentală. Adesea, oamenii susțin niște idei care nu neapărat sunt logice sau sunt corecte, pentru că le satisface nevoia de a aparține unui grup. Nevoia de afiliere este nevoie fundamentală. Și atunci, ca să nu fii rejectat de grupul tău sau marginalizat sau excomunicat sau stigmatizat, susții ideile pe care le are grupul din care vrei să faci parte, chiar dacă ele nu sunt cele mai logice sau cele mai coerente. Întotdeauna creierul nostru face și calcule de utilitate. Adică, cât de util pentru mine este să am o anumită idee. Nu numai calcule legate de adevăr. Face și calcule de utilitate. Și atunci, în calculul de utilitate intră în ecuație și nevoile. Una dintre nevoile noastre este nevoia de apartenență. De aceea, oamenii, uitați, cu convingerile religioase, da? Oamenii de știință extrem de riguroși, care publică lucruri foarte riguroase, totuși au convingere religioasă. De ce? Pentru că aceste convingeri le oferă o utilitate în plus. De exemplu, sens. De exemplu, apartenența la o anumită comunitate religioasă, care le dă o anumită stabilitate emoțională. Stabilitate emoțională în perioade de criză. Și atunci, oamenii mențin idei care nu neapărat sunt justificate logic sau empiric, dar care au utilitate, adică le aduc beneficii pentru reglarea lor emoțională, pentru apartenența la un grup. Și sunt sigur că Lazăr ar fi gândit împreună cu mine în același fel. Mintea noastră nu este numai o mașină de căutare a adevărului, este și o mașină de calcul al utilității.

Mircea Miclea despre efectele reformei sale în educație: „Am făcut cât am putut.”

I.V.: Lazăr, ca și dvs., ați fost mai degrabă solitari în ansamblul ăsta?
M.M.: Da. În mare măsură am fost solitari. Dar, repet, nu am făcut caz de lucru acesta. Am luat-o pe cont propriu. Am crezut amândoi că trebuie să încercăm să facem o schimbare în educație. Am făcut cât am putut. Eu cred că a fost cel mai coerent demers posibil de a face un raport de analiză și de diagnoză, în care erau vreo 10 pagini de diagnoză, dar după aceea erau vreo 20 și ceva de pagini de soluții la acele probleme pe care noi le semnalam. După aceea am extras din acest raport ideile principale, am adunat toate partidele parlamentare și le-am pus să semneze acest Pact Național pentru Educație și apoi din acest Pact Național pentru Educație am derivat legea 1 din 2011. Adică exact ce trebuia făcut. O analiză cu soluții, apoi un Pact Național, adică să-i aduci pe toți oamenii la același punct și apoi derivarea legislației. Urma să derivăm și alocarea bugetară pentru cum să operăm cu bugetul pentru așa ceva, dar nu am reușit.

Pactul Național pentru Educație, reformă pragmatică sau proiect idealist? Mircea Miclea: „Mergem până la capăt pe drumul nostru, nu contează că suntem vânduți de trei ori până la apusul soarelui. Ne bucurăm dacă nu ni se întâmplă, dar nu ne întristăm dacă se întâmplă.”

I.V.: Aceasta era în 2009.
M.M.: Da, dar ce mai vreau să spun este că din păcate demersul nostru s-a dovedit a fi excesiv de idealist. Că după ce au semnat acest Pact Național pentru Educație, pactul a fost aruncat în aer de un partid sau altul pentru că a început campania electorală din 2009 și atunci au aruncat în aer pactul respectiv, știți? Dar, încă o dată, cred că trebuie să ai în minte niște lucruri care sunt bune și corecte și mergi cu ele până la capăt. Nu? Asta e lecția pe care ne-a învățat-o și Cartea, nu? Și Iisus ne-a spus: nu contează că unul se va lepăda de tine de trei ori până la răsăritul soarelui, nu contează că unul te va săruta și te va vinde, nu contează că, și există pasajul ăsta în Biblie, cei cu care ai fost împreună și ai făcut pentru ei aproape tot, când te-au prins, pentru că asta s-a întâmplat cu Iisus, a fost pus pe ziduri și Pilat a întrebat: pe cine vreți să eliberăm? Pe Barabas sau pe Iisus? Și majoritatea oamenilor sigur, cedând influencerilor zilei, adică farisei au spus pe Barabas, pentru că așa li s-a spus. Ce li s-a spus aia au spus. Nici nu mă așteptam la altceva de la ei, da? Dar mă așteptam că acei 11 oameni pentru care el a făcut atât de multe lucruri, că Iuda se sinucisese, să spună, eliberați-l pe Iisus. De ce? Am fost cu El, știm exact ce a făcut. Nu. Într-una dintre Evanghelii, scrie, nici nu știu cum a scăpat de cenzura bisericească, citez: „au fugit și s-au ascuns”, am încheiat citatul. Iar el a mers singur până a ajuns pe cruce. Deci lecția este foarte clară. Mergem până la capăt pe drumul nostru, nu contează că suntem vânduți de trei ori până la apusul soarelui. Ne bucurăm dacă nu ni se întâmplă, dar nu ne întristăm dacă se întâmplă. Pentru că și Lui i s-a întâmplat, așa că noi, niște oameni nenorociți, bineînțeles.
I.V.: S-a trecut în câteva zile de la intrarea triumfală în Ierusalim, de la Osana, la Răstignește-L!…
M.M.: Asta este mulțimea. Mulțimea este extrem de influențată de influencerii zilei. Asta este mulțimea. Tocmai de asta trebuie să mergi pe drumul pe care îl socotești corect, indiferent de hachițele mulțimii.

Mircea Miclea despre societatea influencerilor și a raporturilor de putere: „Cred că trăim într-un stat confiscat”

I.V.: Dar ce facem dacă influencerii sunt cam aceiași și obiectul adorației lor se schimbă mereu?
M.M.: Cred că vreți să vă referiți la, nu știu dacă dumneavoastră asta vreți să spuneți direct, dar o spun eu, așa cum cred. Cred că trăim într-un stat confiscat, am mai spus lucrul acesta, în care sunt niște păpușari care pentru ca să-și maximizeze interesele scot din când în când câte o păpușă pe care o utilizează cât trebuie, apoi scot din joben o altă păpușă pe care o utilizează. Noi avem impresia că s-au făcut schimbări. De fapt, păpușarii sunt aceiași. Doar schimbă păpușile prin intermediul cărora își ating interesele.

Efectele gargarei politice în timpul campaniilor electorale. Verdictul lui Mircea Miclea: „o mare parte din intelectuali s-au devalorizat prin faptul că au fost excesiv de militanți de o parte sau de alta”

I.V.: Avem acest exemplu, raportul pe care împreună cu Lazăr Vlăsceanu și cu alți colegi l-ați făcut în 2009. De la el am învățat un lucru pe care l-ați pomenit mai devreme. Nu trebuie să personalizezi, nu trebuie să te uiți la oameni, ci să te uiți la ideile lor, să vezi instituțional, să vezi instituții, structuri; profesor de sociologie, să vedea sociologul. Și m-am străduit și de la el am învățat să văd ideile indiferent de unde vin. Poate să fie o idee bună de la stânga sau de la dreapta. Noi păcătuim, dacă adversarul nostru spune o idee bună doar pentru că-i adversar politic, nu, nu. Găsim nuanțe, găsim petele în alb. Or, lucrul ăsta ne-a dus în această societate foarte conflictuală, în care 364 de zile ne certăm și în ultima zi trebuie să dăm un exemplu de solidaritate. Și nu te mai crede nimeni.
M.M.: Mai ales acum nu cred că mai crede nimeni. Atât de multe umori s-au proiectat în campaniile electorale, încât cred că inclusiv o mare parte din intelectuali s-au devalorizat prin faptul că au fost excesiv de militanți de o parte sau de alta. Și-au exprimat într-o retorică sofisticată câteodată, dar și-au exprimat niște opțiuni mai degrabă emoționale. Prin urmare, e foarte greu să mai fie crezuți când spun că ar trebui să ne unim toți și să reducem din faliile dintre diverse părți din societatea română.

Societatea în care poveștile nu mai seduc inima nimănui. Mircea Miclea: „Asta ne lipsește. O narațiune în care să credem. Asta lipsește Uniunii Europene. De aceea Uniunea Europeană este în criză.”

I.V.: Auzim des recursul, să fim uniți. Dar care e conținutul unității, ce ne-ar putea face cu adevărat să fim împreună?
M.M.: Oamenii pot să fie împreună din mai multe motive. Dar vă spun unul dintre motivele esențiale pe care le putem deduce din istorie, din studiile de psihosociologie. O narativă comună, o poveste comună pe care toți o împărtășesc, o poveste pe care liderii trebuie să o construiască, dar liderii trebuie să fie credibili, când construiesc această narativă. Și apoi, această narativă, această poveste împărtășită de toți, îi fac pe oameni să fie solidari. Vă dau exemple. În Evul Mediu s-a construit o narativă foarte clară, nu? Pe bază de religie creștină. Și atunci sute de milioane de oameni au făcut același lucru pentru că au crezut în aceeași poveste sau în aceeași gamă de poveste, în aceeași narațiune ilustrată de Iisus prin creștinism. Asta îi face pe oameni solidari. Narațiunile, trebuie să le dai o poveste în care ei să creadă. A fost o solidaritate. Sigur că nu ne convine acum din punct de vedere ideologic, că nu căutăm ceva numai ideologic, dar să ne lămurim. Contează faptele. Dincolo de gusturile noastre ideologice, a fost o narațiune care a solidarizat oamenii, care a fost comunismul. Oamenii au fost solidari, au fost generații care au muncit pentru patria asta, care au electrificat țara, care au redus analfabetismul din România, care au industrializat România, care au crezut, au crezut în această narațiune. Narațiunile nu neapărat trebuie să fie tot timpul adevărate sau trebuie să fie până la capăt adevărate. Dar ele au această funcție de a vectoriza eforturile oamenilor. Și atunci, dacă avem o direcție, toți, atunci suntem mai solidari, pentru că ne uităm toți în aceeași direcție. Dar dacă nu avem o narațiune comună și fiecare vine cu o narațiune care arată într-o direcție, altul vine cu o altă narațiune care arată în altă direcție, nu putem fi solidari, dacă nu avem o narațiune comună. Dacă nu ne uităm toți la același punct de sosire, nu avem cum să fim solidari. Asta ne lipsește. O narațiune în care să credem. Asta lipsește Uniunii Europene. De aceea Uniunea Europeană este în criză. Nu are o narațiune care să trezească inimile oamenilor. E o uniune administrativă, dar nu e o uniune emoțională. N-are narațiunea comună de care ar fi avut nevoie. Trebuie construită o astfel de narațiune.

Mircea Miclea despre modernitatea care l-a obsedat în lucrările academice pe Lazăr Vlăsceanu: „asta l-a consumat emoțional”

I.V.: Spune Lazăr, am o carte, una din cărțile esențiale, fundamentale, Modernitatea Românească, de care s-a ocupat în ultimii ani și lucra, și înainte să moară, lucra la o nouă ediție mai populară.
M.M.: Știu că l-a preocupat foarte tare această carte. Era obsedat.
I.V.: De ce credeți că l-a obsedat Modernitatea Românească?
M.M.: Pentru că a văzut că tot timpul încercăm să ne modernizăm și nu reușim. Modernitatea Românească sau modernizarea României este ca și cu Meșterul Manole. Știți? Ce construiești ziua, se dărâmă noaptea și o iei din nou de la început. Și asta l-a consumat emoțional. L-a făcut să trăiască intens și ideea asta că tot timpul ne opintim și când suntem aproape de a reuși, sfârșim într-un eșec.

Mitul lui Sisif, varianta românească. Mircea Miclea: „modernizarea a avut un eșec repetat în România”

I.V.: Spune în prefață, „Modernitatea Românească e unică și în plină desfășurare.” Și spune undeva, citez din această carte, „noi vrem să schimbăm mereu Constituția, dar nu viețile oamenilor.”
M.M.: Adică ceea ce vrea să spună Lazăr, eu sigur, nu vreau să interpretez, dar îmi aduc aminte de discuțiile dintre noi. Adesea, și știm asta, pornind de la Lovinescu, care a teoretizat lucrul acesta, adesea modernizarea României s-a făcut formal, adică s-a considerat că țara se modernizează prin faptul că asimilăm instituții occidentale, fără să ne gândim să contextualizăm aceste instituții. La un moment dat în România era luată în derâdere ideea asta de a adapta anumite lucruri din străinătate. Trebuiau luate tale quale. E aiurea să le iei tale quale. Totul e contextual. Nu poți să ignori un context. De aceea modernizarea a avut un eșec repetat în România, pentru că s-a considerat că dacă preluăm niște forme din Occident, gen Constituție sau anumită instituție sau mecanism instituțional și îl transplantăm în solul românesc, atunci dintr-o dată conținutul, adică ceea ce se întâmplă în România, se va ridica la nivelul la ceea ce se întâmplă în Europa Occidentală, ceea ce a fost o greșeală. Adică e teoria aceasta a formelor fără fond. Trebuie să începem să ne gândim mai mult la oameni și modul în care ei gândesc și să construim instituțiile împreună cu oamenii în direcția în care dorim, dar să-i facem pe oameni să fie implicați în chestiunea asta.

România care are vocația pleznelii și criza monumentalului. Mircea Miclea: „Suntem specialiști în derizoriu”

I.V.: Spunea într-un studiu, am ajuns să avem școli recent construite fără elevi, școli vechi cu elevi noi, dar fără utilități și personal calificat, absolvenți fără examene de finalizare pentru a ascunde neștiința de carte, dar a menține normele de încadrare.
M.M.: Da. Asta înseamnă formă fără fond, da? Adică asta înseamnă să faci lucrurile fără să te gândești care e conținutul lor sau dacă ele merită să fie făcute. E o gândire care ne caracterizează. E o gândire pe termen scurt, nu e o gândire strategică. Din păcate, am discutat lucrul acesta cu el de mai multe ori. Uitați, ne uităm la istoria României. Suntem specialiști în derizoriu, domnul Vulpescu, în lucruri care uneori sunt foarte frumoase, dar care sunt de scurt parcurs. Uitați-vă la mănăstirile pe care noi le avem. Sunt unele superbe, Voroneț, mănăstirile din Maramureș, sunt extraordinar de frumoase, dar sunt mici. Sunt efectul unei ctitorii care a ținut 2-3 ani, 5 ani și cu asta gata, s-a încheiat și a apărut ceva, frumos, dar minor. Nu avem vocația monumentalului, a unor lucruri la care lucrăm mulți ani, câteodată zeci de ani, ca să ajungem să facem ceva monumental. Nu avem vocația monumentalului, avem vocația derizoriului, a lucrului pe care să-l facem, poate că iese și e bine și așa și mergem apoi mai departe. Și asta este un lucru care se perpetuează și acum în gândirea românească. Nu avem așadar vocația monumentalului, a gândirii strategice, avem vocația pleznelii, hai să facem lucrurile acum, că merg așa. Apropo de ce mi-ați spus dumneavoastră…
I.V.: De azi pe mâine.
M.M.: Da, adică ce trebuie să facem?

Forme fără fond. Mircea Miclea: „o gândire mioapă s-a perpetuat și în mințile intelectualilor”

I.V.: Criză peste criză.
M.M.: Da, să aducem bani la școală ca să reparăm pereții școlii, reparăm pereții școlii, dar nu ne gândim. Nu cumva acei elevi ar avea mai mari șanse dacă i-am duce în centru de comună? Deci nu trebuie să reparăm pereții școlii din cătunul cutare pentru că dacă îi reparăm îl deprivăm, de fapt, pe elev de niște oportunități educaționale pe care le ar avea doar în centru de comună sau în orașul vecin? Și poate că ar fi mai bine nu să reparăm pereții, ci să facem rost de niște mijloace de transport și de niște profesori buni și să facem acolo o sală de sport și așa mai departe. Deci nu e o gândire strategică, e o gândire mioapă. Pe termen scurt, și din păcate lucrul acesta se perpetuează. Se perpetuează de la o alegere la… de la un ciclu de alegere la altul. Se perpetuează în lumea politică, se perpetuează inclusiv în mințile intelectualilor.

Mircea Miclea: „nu avem un cult al meseriașilor, eu cred foarte mult în meseriași”

I.V.: Cum facem să trecem de la modernism la modernitate? Nu ducem o miză pe exterior și mai puțin pe substanță?
M.M.: Ba da, numai că exteriorul este mai ușor de făcut, se fac inaugurări, se taie panglici, apare o imagine pe Facebook cu tine pentru că ai inaugurat cutare instituție nouă și cu asta, basta. Oamenii nu sunt neapărat interesați să rezolve problemele, sunt interesați să-și facă imagini. Vă puteți uita și acum. Marea majoritate a oamenilor care sunt în poziții de decizie, nu sunt pe poziții de decizie ca să rezolve probleme. Să stea la locurile lor, să fie puțin vizibili, low profile, dar cu rezultate relevante. E invers. Încearcă mai degrabă să-și creeze imagine fără să aibă realizările pe măsură. Și asta e un lucru rău. Asta e un lucru care, din păcate, este extrem de frecvent. Știți, frecvent în țara aceasta, nu avem un cult al meseriașilor. Eu cred foarte tare în meseriași. Ce înseamnă un meseriaș? Un meseriaș înseamnă cineva care întâi face lucrurile și abia după aceea vorbește. Din când în când despre lucrurile pe care le-a făcut. Un medic meseriaș este un medic care stă în cabinetul lui, care eventual operează oameni. Din când în când eventual vorbește despre acest fapt, dar în primul rând stă în cabinet. Un avocat care e meseriaș stă la bară, nu e pe Facebook ca să spună despre ce gândește el, despre nu știu ce topic. Un arhitect meseriaș este ăla care face proiecte, nu ăla care-și face tot felul de selfie-uri cu nu știu ce lucru pe rețelele sociale. Trăim într-o lume a spectacolului în care caii de circ sunt mai importanți decât caii de tracțiune. Imaginile pe care le produci îți aduc mai multe like-uri și urmăritori decât reușitele pe care le faci. Acesta e unul din elementele esențiale ale crizei actuale. Faptul că imaginea e mai importantă decât rezultatul.
I.V.: Civilizația spectacolului, cum spunea Llosa.
M.M.: Civilizația spectacolului, exact.
I.V.: Lazăr Vlăsceanu s-a născut la țară, în comuna Dobra, județul Dâmbovița. Școala unde el a învățat și unde am învățat și eu și părinții mei nu era o școală care să fie foarte modernă. Era o clădire veche, refolosită. Însă el mereu a vorbit frumos despre profesorii lui, despre învățătorii și profesorii lui, care l-au învățat în acei primi ani, care contează foarte mult. După aceea a ajuns profesor universitar și unul din cei mai respectați și influenți cu adevărat. Nu pe like-uri, el n-avea cont de Facebook. Lazăr era tipul ăsta de influencer adevărat.
M.M.: Știu.

Mircea Miclea, avertisment pentru cei care fac schimbări pentru capitalul de influență de pe Facebook, nu pentru binele educabililor: „Dar să nu ne facem iluzii că dacă avem table interactive și avem pereții zugrăviți cu Mickey Mouse și așa mai departe, calitatea școlii crește.”

I.V.: Deci iată că s-a putut într-o școală de undeva de la țară…
M.M.: Școala este în primul rând dată de profesori. De profesori care dacă sunt buni fac o școală bună indiferent unde fac școala respectivă. Pot să facă într-un grajd. Asta nu înseamnă să ignorăm complet condițiile și infrastructura din școală. Dar să nu ne facem iluzii că dacă avem table interactive și avem pereții zugrăviți cu Mickey Mouse și așa mai departe, calitatea școlii crește. Calitatea școlii este dată de calitatea profesorilor. Asta unu la mână; doi, de calitatea interacțiunilor dintre profesori și elevi. Adică măsura în care profesorii respectivi nu numai că-și predau materia care trebuie, dar sunt atenți la elevii lor. Asta este școala. Școala este dată de interacțiunea dintre profesori și elevi. Nu de, știu eu, pereți sau de infrastructură. Asta este secundar, nerelevant. Poți să ai o școală supradotată din viitor, dar dacă profesori sunt slabi, școala e slabă.

Educația, călcâiul lui Ahile în România? Mircea Miclea: „Educația poate rezolva foarte multe probleme. Dar nu poate rezolva toate problemele.”

I.V.: Educația, studiile lui despre educație și acumularea de capital cultural sunt, până la urmă, forme de putere. Și în cărțile lui a explicat pe larg că vacuumul de putere politică pleacă de la un bazin electoral reprezentat de indivizi care, având o educație deficitară, e citat din Lazar Vlăsceanu, devin persoane lipsite de autonomie individuală și dependente clientelar de cei avuți și deținători ai puterii politice și administrative. De ce se întâmplă asta? Vrea mediul politic să-i fidelizeze pe cei cu o cunoaștere slabă? Va fi politica românească rezultatul vulnerabilizării cognitive a votanților?
M.M.: Aici am avut discuții lungi cu Lazăr pe tema aceasta. El era un iluminist. Punea accentul pe educație. Uneori, mie mi se părea că pune accent pe educație prea mult. Educația poate rezolva foarte multe probleme. Dar nu poate rezolva toate problemele.

România educată, un fiasco. Mircea Miclea: „Președinția din ultimii zece ani a ignorat complet cetățenii acestei țări, da? Ține asta de educație? Păi, domnul președinte era un om foarte educat”

I.V.: Educație și putere.
M.M.: Tocmai. Uneori trebuie să modifici efectiv puterea. Asta nu însemnă că modifici doar educația. De exemplu, inclusiv în momentul de față. Dacă statul nu mai este confiscat, dacă statul devine mai atent, în modul în care funcționează instituțiile, spitalul și ce servicii prestează spitalul către mine ca cetățean, compania Tarom care mă duce cu avionul, școala, locul unde îmi duc copilul în fiecare dimineață. Eu mă uit la calitatea acestor servicii. Dacă această calitate a serviciilor se îmbunătățește, adică dacă se modifică modul de funcționare a puterii, că aceste instituții au putere, atunci se optimizează și viețile noastre. Nu putem să spunem că aceste lucruri se pot rezolva doar prin faptul că oamenii studiază mai mulți ani. Școala poate să rezolve unele probleme, dar nu poate să rezolve modul de funcționare a puterii și educația îți dă putere, adică cu cât știi mai mult în ceva, cu atât ai mai mare influență în domeniul respectiv. Asta este ceea ce fac experții, experții adevărați, nu experții de la televizor, da? Experții adevărați. Ăia care stau acolo și trudesc zi de zi. Ei au un tip de putere, adică capacitatea de a influența pe ceilalți pentru a lua deciziile, așa cum ei socotesc de cuviință, se și numește acest tip de putere, se numește expert power. Puterea pe care ți-o dă faptul că tu ești foarte bun în meseria ta, nu contează ce meserie, poți să fii săpător de șanțuri, dacă ești cel mai bun săpător de șanțuri, sau printre ăia 10% săpători de șanțuri, ai putere, pentru că îi poți influența pe ceilalți să te urmeze, pentru că știu că tu te pricepi la lucrul acela. Prin urmare, clar că educația și mai ales expertiza îți dă putere, ok? Expertiza, nu neapărat educația, că vedem câți au diplome de doctorat și care flutură diplomele, dar nu au niciun fel de putere, pentru că nu au expertiza, nu au cunoașterea pe care ar trebui să o aibă datorită diplomele respective. Prin urmare, ce cred este că puterea politică tot timpul se folosește pentru a-și legitima acțiunile pe care le face de populație. Cu cât populația este mai slab educată, cu atât e mai ușor să o manipuleze, să o controleze și să o folosească în scop legitimativ, adică să spună că pentru ei au făcut ceea ce au făcut, etc. Dar să nu ne facem iluzii și să credem că doar dacă vom ridica nivelul de educație, statul va funcționa mai bine, că nu e așa. Adică e una dintre narativele care convine celor care sunt la putere în spate, știți, a păpușarilor, care spun, sigur, educația, trebuie să crească educația, nu trebuie să optimizăm modul în care funcționează statul, nu trebuie să optimizăm faptul că statul acesta vă ignora. Cum? A ignorat, nu? Președinția din ultimii zece ani a ignorat complet cetățenii acestei țări, da? Ține asta de educație? Păi, domnul președinte era un om foarte educat. Ține asta de educație? Nu ține de educație, ține de anatomia, fiziologia, morfologia funcționării puterii. Prin urmare, să nu expediem totul în educație pentru că asta este narativa care convine celor care vor să rămână în spate la butoane. Educația, sigur, e esențială, dar asta nu ne scuză să nu optimizăm structurile de putere. Asta era una dintre discuțiile mele cu Lazăr. Era prea iluminist. Credea că educația este soluția tuturor problemelor. Eu nu eram iluminist. Credeam că educația poate să rezolve anumite probleme, dar statul trebuie optimizat prin intrare în anatomia lui.

Mircea Miclea despre România în care istoria nu se poate scrie fără ură și părtinire. „De asta nu ajungem la acea cale de mijloc între grandoman și minimalist.”

I.V.: El și la întrebarea de ce sunt românii săraci, găsea explicație tot aici, în educație, în Modernitatea românească. Spunea cum din 1864, deci începuturile modernizării românești, acei câțiva ani, practic, de modernizare și până astăzi s-au schimbat ecosistemul, mediul, decorul societății, nu oamenii, care au rămas la același nivel de așteptare, valori, pregătire. Am fost poate moderni în acei ani de întregire, dar nu am devenit în ultimele decenii. Adică a fost exact, și-l citează undeva pe Mihail Ralea, noi oscilăm între vocea scepticului minimalist și a grandomanului. Nu e loc între, nu putem, decât între ode și pamflet, între scepticismul absolut și grandomanie. O cale de mijloc, ca să mă întorc la recurs?
M.M.: O cale de mijloc înseamnă un anumit cult pentru raționalitate. Domnul Vulpescu, să ne aducem aminte de vorbele unui istoric care se numea Tacitus, care a scris o carte, Anale, și în cartea aceea spunea următorul lucru, că el va scrie istoria sine ira et studio, fără mânie și părtinire. Adică ne-a stabilit foarte clar, vreți să faceți istorie sau vreți să înțelegeți istoria, adică ceea ce se întâmplă în jurul vostru, faceți-o sine ira et studio, fără mânie și părtinire. Acum noi ne uităm la ultimele lucruri care s-au întâmplat anul trecut și anul acesta în campania electorală. Nu a fost sine ira et studio. Inclusiv intelectualii și-au proiectat propriile lor frici, propriile lor emoții, furii, mânii pe modul în care ei au articulat argumentele pe care ei le scoteau în piața publică. A fost o retorică a emoțiilor în mare măsură. Ei, de aceea nu ajungem la calea de mijloc, pentru că sunt prea multe emoții și prea puțin respect pentru rațiune, adică pentru a aborda lucrurile fără mânie și părtinire, pentru a încerca întâi să le înțelegem, apoi să le etichetăm. Avem dreptul ca oricare om să ne exprimăm și emoțiile, dar cred că datoria, mai ales a intelectualității, este să atragă atenția asupra argumentului și apoi asupra opțiunilor emoționale pe care ei le au. Or, din păcate, nu am asistat și s-a văzut și toată lumea a văzut lucrul acesta în ultimul an, mai ales. Nu a fost o abordare a evenimentelor sine ira et studio, nici măcar de intelectualitate. De asta nu ajungem la acea cale de mijloc între grandoman și minimalist.

Mircea Miclea se declară nu foarte surprins de România ultimelor campanii electorale. „Am auzit inclusiv în ultimele luni oameni din mediul universitar care spuneau că trebuie interzis să voteze cei care nu au măcar bacalaureat. Aberant!”

I.V.: A rămas o vorbă pentru romani, dar n-a trecut la români.
M.M.: Exact.
I.V.: Ce credeți că a scos la iveală mai rău? Toată dezbaterea, tot ce s-a întâmplat în ultimul an. Iată, este acest an de când Lazăr nu mai e printre noi. Credeți că l-ați fi surprins ce s-a întâmplat?
M.M.: Da, nu știu ce să…
I.V.: Și dacă vă așteptați, v-a surprins acest ultimul an?
M.M.: Nu foarte tare. Poate că o să vă dezamăgesc spunând acest lucru. Nu foarte tare. Vă spun de ce. Mă rog, inclusiv în discuțiile pe care le aveam cu Lazăr, știți, încercam să trecem de coaja lucrurilor. E așa de simplu să arunci o etichetă și să spui că s-au întâmplat aceste lucruri pentru că oamenii nu au educația necesară. Am auzit inclusiv în ultimele luni oameni din mediul universitar care spuneau că trebuie interzis să voteze cei care nu au măcar bacalaureat. Aberant! Domnul Vulpescu!

Mircea Miclea explică de ce psihologic și ideologic suveranismul a avut succes, pe fondul a trei nevoi esențiale ale individului contemporan. „Toate aceste nevoi pot fi gratificate printr-o ideologie de tip suveranist. Un suveranist vine și spune: îți dau sentimentul de apartenență, aparții acestei țări, acestei comunități. Îți dau sentimentul de control. Noi vom ține seamă de tine. Îți dau sentimentul de siguranță, pentru că noi suntem împreună.”

I.V.: Ne întoarcem la votul cenzitar…
M.M.: E aberant să gândești așa. E aberant să gândești așa ceva. E aberant. Hai să trecem dincolo de coaja lucrurilor. Să încercăm să înțelegem poate un pic mai mult, măcar ca ipoteză, ce s-a întâmplat. Să nu uităm că ceea ce s-a întâmplat la noi, poate nu la această anvergură care s-a întâmplat la noi, s-a întâmplat și în alte părți, adică avem o ascensiune a dreptei în Franța cu Le Pen, în Italia cu Meloni, în Austria conduce guvernul, în Olanda e o ascensiune puternică a dreptei, în Germania e dreapta, etc. Hai să nu dăm asta doar pe seama faptului că oamenii aceștia sunt needucați, nu? Cred că au început să apară niște elemente, niște nevoi care nu au fost satisfăcute, mai ales în ultimii ani. Și vă spun ce cred că s-a întâmplat și aș spune lui Lazăr dacă am avea o discuție, cum adesea aveam, stând în Cișmigiu sau știu eu, la el acasă sau în alte părți. Cred că sunt cel puțin trei lucruri care trebuie luate în calcul, trei nevoi negratificate în ultimii ani. Unu: a fost nevoia de siguranță. Oamenii au tot mai mare nevoie de siguranță. De ce? Pentru că a crescut nesiguranța. Uitați-vă, în ultimii ani a fost pandemie, a crescut anxietatea, deci sentimentul de nesiguranță că ești vulnerabil, a început război în Ucraina, altă nesiguranță, alt război în Orientul apropiat, crize, creșteri de prețuri, inclusiv apariția inteligenței artificiale cu toate fricile pe care oamenii le alocă acestei noi tehnologii. Deci a crescut anxietatea. Când crește anxietatea, crește ceea ce noi numim valoarea de utilitate a siguranței, adică apreciezi mult mai mult siguranța. Ai nevoie de siguranță într-o perioadă în care totul se clatină și tu ești foarte speriat de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Ok? 1. Așadar avem nevoie de siguranță. 2. A crescut sentimentul că nu mai avem control asupra ceea ce ni se întâmplă. Uitați-vă, politicile din ultimii ani, nu numai la noi și în alte părți, au fost politici care nu au prea ținut cont de gradul de suportabilitate pe care îl are cetățeanul. Să ne uităm la U.E., nu numai la noi. Cât de suportabilă este politica ecologică pe care o duce U.E.? Ce-a făcut cu industria auto această industrie? Ce-a făcut cu multe lucruri? Politica față de imigrație. Cât de suportabilă este politica pentru oameni respectiv? Și atunci, practic, a început să apară tot mai clar sentimentul că nu avem control și a crescut pe cale de consecință nevoia de a controla ceva. De a avea sentimentul că controlezi ceva. Că prin decizia ta, tu controlezi ceea ce se întâmplă cu tine. Și 3. Cred că nevoia de apartenență s-a accentuat. Atunci când anxietatea crește, avem nevoie de a simți că aparținem la ceva. Că aparținem unui grup. E anxiolitic. E liniștitor să aparținem. Sunt, pot să vă invoc, zeci de studii care arată că faptul că crește coeziunea unui grup, e un antidot împotriva anxietății. Scurtez așadar. Au apărut 3 nevoi. Nevoia de siguranță. Nevoia de control. Să nu uităm, că Brexit-ul s-a produs sub lozinca take back control. Adică oamenii au început să semnaleze. Avem nevoie să simțim că avem control cu ce se întâmplă cu viețile noastre.

România și Europa în care vinovați sunt mereu alții. Mircea Miclea: „Trollii ruși, Putin, acum Trump, probabil că peste câteva vreme chinezii, mereu vinovații sunt în afară. E ciudat, nu poți să progresezi ca societate.”

I.V.: Să fie parte din joc. Să fie despre ei.
M.M.: Exact. Nevoia de siguranță, nevoia de control, nevoia de apartenență. Toate aceste nevoi pot fi gratificate printr-o ideologie de tip suveranist. Un suveranist vine și spune: îți dau sentimentul de apartenență, aparții acestei țări, acestei comunități. Îți dau sentimentul de control. Noi vom ține seamă de tine. Îți dau sentimentul de siguranță, pentru că noi suntem împreună. Uitați-vă, inclusiv la nivelul U.E., când apare un pericol mai mare, cum a fost cu pandemia. Dintr-o dată toți se retrag în granițe naționale, pun controale la graniță, etc. Deci, ce vreau să spun este că, dincolo de o explicație simplistă, de genul cei care au votat în această direcție sunt inculți și ar trebui să fie împiedicați să mai voteze, dacă nu au bacalaureatul și dincolo de, știu eu, atitudini extrem de devalorizante pe care le-am văzut inclusiv în viața intelectuală apropo de acești oameni, complet greșite, trebuie să înțelegem și alte lucruri. Că au apărut niște nevoi în ultimii ani care nu au fost gratificate de instituțiile actuale și au început să fie gratificate de acest curent. Nu e singura modalitate de a gratifica acest nevoi, dar trebuie să găsești un antidot, adică întâi trebuie să recunoști aceste nevoi și să încerci să vezi dacă nu cumva ele explică mai în profunzime de ce atâtea zeci de milioane de oameni au votat într-un anumit fel, nu numai în România și în alte parți. Știți ce e cel mai, din punctul meu de vedere, cel mai neplăcut lucru în ceea ce se întâmplă și în România și în U.E., mai ales, este că nu există un minim interes pentru reflecție, pentru a vedea dacă nu cumva și noi greșim undeva, noi ca și Comisie Europeană, ca și U.E., nu cumva greșim undeva, mereu se justifică totul prin factori externe. Trollii ruși, Putin, acum Trump, probabil că peste câteva vreme chinezii, mereu vinovații sunt în afară. E ciudat, nu poți să progresezi ca societate.
I.V.: Noi niciodată nu suntem vinovați…
M.M.: Noi niciodată, suntem ca Albă ca Zăpada, nu-i așa?
I.V.: Și când e de vină cineva, este unul singur, președintele. El e de vină pentru toate.
M.M.: Asta înseamnă un exercițiu reflexiv, trebuie să începem să ne gândim oare unde greșim, oare ce n-am luat în seamă, din realitate, și nu să etichetăm oamenii și după aceea să producem argumente ca să ne justificăm etichetele. Așa cum din păcate am văzut, da, la mare parte din intelectualitatea pe care am văzut-o manifestându-se.

România indivizilor cu credințe de nezdruncinat. Miclea: „Ați văzut cumva vreo îndoială apropo de propriile lor partis pris-uri? Eu n-am văzut. Trist.”

I.V.: Dar unde e spiritul critic?
M.M.: Tocmai de asta vreau să spun că mulți dintre intelectuali cred că au trădat acest spirit critic. Au preferat să-și exprime emoțiile și să-și utilizeze retorica pentru a-și argumenta emoțiile, în loc să înțeleagă, să stea, să aștepte cu etichetele, să înțeleagă oamenii, să vadă dacă se pot găsi soluții la nevoile pe care ei le au și după aceea să critice și să-și exprime emoțiile. E atât de ușor să-ți exprimi emoțiile și dacă ai o retorică sofisticată, cum are o parte din intelectualitate cel puțin, atunci poți să îți justifice emoțiile respective. Dar tot la fel de banal este. Adică pur și simplu ai emoții și apoi aduci argumente în favoarea emoției sau a deciziei pe care ți-o susține emoția respectivă. Nu cred că este lăudabil pentru intelectual acest lucru. Asta e părerea mea. Nu cred că trebuie să ne exprimăm într-o retorică sofisticată emoțiile. Cred că întâi trebuie să… măcar să ne îndoim, domnul Vulpescu. Asta ne spune părintele raționalismului. Descartes asta ne spune Dubito Ergo Cogito. Mă îndoiesc. Asta înseamnă că gândesc. Îmi pun semne de întrebare. Ați văzut cumva vreo îndoială între cei care au trântit cu etichete într-o parte sau alta, dintr-o parte sau alta? Ați văzut cumva vreo îndoială apropo de propriile lor partis pris-uri? Eu n-am văzut. Trist.

Societatea verdictelor grăbite. Mircea Miclea: „Hai să încerc să-l înțeleg și apoi să-l etichetez. Că e incult, că e TikTok-ar, că e cine știe ce e.”

I.V.: N-am văzut nici îndoieli, n-am văzut nici reveniri asupra unor momente când au fost encomiastici, ca să mă exprim elegant. Niciodată n-au greșit. Nu există nici măcar un bemol la un punct de vedere care s-a devenit profund eronat și infirmat de istorie.
M.M.: Deci, din nou revenim la Descartes. Dacă nu ne îndoim, atunci nu gândim. Gândirea începe cu îndoiala. Te îndoiești inclusiv de propriul tău partis-pris. Începi să te gândești. Oare nu cumva totuși greșesc? Oare nu cumva celălalt, care e opus punctului
meu de vedere, are dreptate? Hai să încerc să-l înțeleg și apoi să-l etichetez. Că e incult, că e TikTok-ar, că e cine știe ce e.

Mai are România scăpare? Mircea Miclea: „Oamenii nu au fost dintr-o dată brusc naționaliști, dintr-o dată brusc de dreapta. Să fim serioși. Suntem un popor de oameni pașnici. Nu avem excese extraordinare, așa în masă”

I.V.: Lazăr vorbea despre raportul dintre elită și cetățeni. Vorbea foarte mult despre cetățeni, elită politică și elita culturală. Votul, dezbaterile din acest an, nu sunt și o sancțiune la adresa acestui tip de construcție în ultimele decenii, care s-a autoperpetuat ca într-un buncăr așa, în care au intrat doar un număr privilegiat de oameni selectați de ei înșiși, după criterii de nimeni știute, dar bănuite de noi toți?
M.M.: Revin din nou la ceea ce v-am spus. Cred că, din păcate, trăim într-un stat confiscat. Confiscat de cei care sunt în structuri de putere. E atât de clar și sunt atât de multe dovezi, da? Ai o minoritate, așadar, care utilizează instrumentele pe care i le oferă statul pentru a-și gratifica, în primul rând, interesele proprii. Ei, și asta a început să se vadă tot mai clar. Iar ceea ce, sigur, sunt mulți factori care trebuie luați în seamă, dar, simplificând lucrurile cu această notă bene. Că simplific foarte tare lucrurile. Ceea ce cred că s-a întâmplat la aceste alegeri a fost o răscoală. Răscoala, știți, știm de-a lungul istoriei, răscoalele sunt atunci când limita de suportabilitate e depășită și atunci, cei care nu mai pot suporta ceea ce este se răscoală. Ei nu se gândesc ce să pună în loc. Ei se gândesc deocamdată să dea foc la conac și să scape măcar o vreme de cei care au făcut, le-au făcut ceea ce le-au făcut. Asta a fost la vot. O răscoală la urne. Oamenii nu au fost dintr-o dată brusc naționaliști, dintr-o dată brusc de dreapta. Să fim serioși. Suntem un popor de oameni pașnici. Nu avem excese extraordinare, așa în masă. Nu cred în această teorie că brusc toți 40% sau nu știu, 46% au devenit brusc naționaliști. Nu cred că e vorba de așa ceva. Cred că a fost vorba de o răscoală pur și simplu împotriva sistemului, a celor care controlează statul, și care-l utilizează pentru a-și gratifica propriile nevoi, ignorând nevoile oamenilor. Credeți că președintele din ultimii 10 ani a ținut seama de cetățeni? Ați avut impresia asta? Asta a fost impresia colectivă. Ei, vedeți? De-asta a fost răscoala asta, la urne. Eu sper ca oamenii să țină cont de faptul că există niște nemulțumiri reale care trebuie luate în seamă. Încă o dată, răscoala nu ar fi venit cu o soluție. Pentru că răscoalele nu vin cu soluții, vin cu dărâmat. De-asta e partea proastă a răscoalelor.

Mircea Miclea, întrebare pentru români: „dacă va apărea un război și noi nu credem în instituțiile statului, cine își ia rucsacul în spate și merge în tranșee ca să apere patria”

I.V.: Se va potoli? Răscoala se va potoli?
M.M.: Dacă o să începem să luăm în seamă nevoile reale ale oamenilor și va fi o reformă a statului, nu numai a educației. A statului, așa cum am spus, să nu expediem totul pe seama educației. Pentru că, din nou, asta este narativa care convine celor care controlează statul. Statul e ok, dar educația are de suferit. Deci, așteptăm vreo 10 ani până când se ridică nivelul de educație, că asta ia timp, nu se face de pe un an pe altul și atunci toate lucrurile vor fi bine. Între timp, noi rămânem la butoane. Schimbăm eventual păpușile, știți? Deci, convine chestia asta. Prin urmare, cred că trebuie să facem o reformă a statului și a educației, în același timp, dar ținând cont de aceste nevoi pe care le au oamenii. Pe unul dintre ele l-am menționat, repet, simplificând un pic lucrurile, dar dacă nu luăm în seama aceste nevoi reale ale oamenilor, atunci această revoltă va continua și vom avea consecințe. Consecințele pot să fie majore. Adică, dacă tu nu iei în calcul nevoia oamenilor de a aparține unei comunități organice și de a simți că statul îi ascultă, atunci oamenii vor devaloriza statul și atunci, domnul Vulpescu, eu sper să nu apară vreun război, dar mă întreb, dacă va apărea un război și noi nu credem în instituțiile statului, cine își ia rucsacul în spate și merge în tranșee ca să apere patria?

Recredibilizarea statului prin transparență

I.V.: Care ar trebui să fie reforma fundamentală a statului?
M.M.: În primul rând, cred că ar trebui să fie făcută transparentă. Foarte multă. Transparență. Adică să se înceapă transparența cu a face publice deciziile care s-au luat și care au enervat lumea în această perioadă, de exemplu. Unul dintre lucrurile care cred că ar trebui făcut este ca domnul președinte, noul președinte, să spună iată ce s-a întâmplat atunci când au fost anulate alegerile din turul 2. Bine, rău, nu contează. Nu contează. Dar e vorba de transparență. Iată cum s-au format guvernele. Câți dintre cei care sunt în structurile de putere controlează ce poziții? Atunci ar începe să recredibilizeze statul. Nu cred că se va întâmpla lucrul acesta. Așa că cred că statul va rămâne în continuare necredibil. Deci cred că nu va fi suficientă forță, ca să fie o transparență mai mare. Nu cred că va fi suficientă, știu eu, reflexivitatea între intelectuali, ca să înceapă să înțeleagă că ar trebui să se îndoiască un pic de ceea ce susțin, că trebuie să meargă întâi cu rațiunea și abia apoi cu emoțiile și cu îmbrăcarea în retorică a emoțiilor. Nu prea cred că se va întâmpla acest lucru. Nu vreau să fiu pesimist, doar nu prea cred. Asta nu înseamnă să nu facem ceea ce trebuie să facem în continuare, hai să ne facem meseria. Asta ne salvează, știți? Ne facem meseria.

Strategii incapabile să producă emoții. Mircea Miclea despre proiectele de care are nevoie România: „Dacă strategia nu le trezește o emoție, nu îi face să fie mândri, nu îi face să fie cu sens, să fie entuziasmați, strategia respectivă, indiferent câte date are de partea ei, așa spun studiile, nu va fi o reușită”

I.V.: Au fost elemente în retorică unui candidat din protocronismul românesc. De asemenea au fost citate din Zelea Codreanu, din extrema dreaptă din interbelic. Recursul ăsta la istorie, ce ne spune nostalgia asta față de episoade din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, vă e teamă de o revenire la idei protocroniste mai degrabă, în care România este buricul pământului? Sau de elemente de extremă dreaptă care au apărut după foarte multă vreme în spațiul public?
M.M.: Mi-e teamă cel mai mult de faptul că nu avem proiecte majore care să înfierbânte inimile oamenilor. Atunci când nu ai proiecte de viitor, atunci stai cu ochii mai mult la trecut. E ca și cum ai fi în mașină și în loc să te uiți mai degrabă la ce este lângă tine și la ce urmează la intersecția următoare, te uiți mai degrabă în oglinda retrovizoare. Ai toate șansele să bușești mașina. La fel se întâmplă cu o societate. Dacă ne uităm prea mult în trecut și prea puțin la prezent și mai ales la viitor, adică să construim proiecte strategice de viitor, atunci o să bușim societatea aceasta. Deci ceea ce trebuie făcut este să construim proiecte. Vrem să reducem din acest protocronism, din apelul la tot felul de formule absolut falimentare din istorie, atunci trebuie să construim proiecte cu sens. Cu sens! Adică, știți, sunt și studii despre strategia corporatistă, de exemplu. O vreme am predat și m-a pasionat managementul strategic. Și una dintre propozițiile esențiale atunci când faci o strategie pentru o corporație este aceasta. Dacă o strategie nu îi face pe oameni să le bată inima, altfel nu e o strategie bună. Dincolo de câte date ai pentru strategia respectivă, ai nevoie ca oamenii să facă efort pentru a pune în practică strategia respectivă. Dacă strategia nu le trezește o emoție, nu îi face să fie mândri, nu îi face să fie cu sens, să fie entuziasmați, strategia respectivă, indiferent câte date are de partea ei, așa spun studiile, nu va fi o reușită. Ei, asta ne lipsește. Un proiect sau mai multe proiecte pentru care să înceapă să ne bată inima altfel. Nu știu dacă e capabilă societatea românească din momentul de față să articuleze astfel de proiecte și dacă mai sunt suficient de credibili oamenii care ar susține aceste proiecte ca să fie urmați.

„Las-o, bă, că merge-așa,” România care s-a viralizat. Mircea Miclea: „simți câte ratări au avut loc în această țară de-a lungul timpului.”

I.V.: Lazăr îl citează undeva pe Emil Cioran: iubesc istoria României cu o ură grea.
M.M.: Da, mi-am dat aminte de povestea asta.
I.V.: De ce suntem în situația în care să iubim România cu o ură grea?
M.M.: Pentru că am fi putut să facem mult mai multe lucruri decât am făcut, dar nu am reușit să facem. Și atunci e așa, o iubire, dar în același timp e o iubire grea, pentru că simți câte ratări au avut loc în această țară de-a lungul timpului. Mereu am ratat, ați văzut poate, și la meciurile de fotbal se vede lucrul acesta. Ratăm pe ultimele minute, nu ducem meciul până la capăt.
I.V.: Generația de aur nu a câștigat nimic de aur, au avut un sfert de finală cea mai bună prezență a noastră la Mondiale, în America.
M.M.: Exact. Deci, vedeți, tocmai asta este ceea ce ne cred că ne lipsește. Ideea de a duce până la capăt lucrurile pe care le gândim că trebuie să fie făcute. Anii trecuți era un cântec care avea un refren las-o, bă, că merge așa, ne-am obișnuit cu ea sau ne-am îndrăgostit de ea. Ar trebui să fie ridicat la nivel de motto național. Las-o, bă, că merge așa, ne-am obișnuit cu ea. Ori nu trebuie să meargă așa și așa. Trebuie să gândim strategii. Dar, repet, pentru asta îți trebuie oameni care să articuleze un proiect pe bază de date, pe bază de analize și, doi, acel proiect trebuie să facă să se miște inimile și trebuie așadar susținut de oameni care să aibă credibilitate. E greu de găsit astfel de oameni.

România gândirii pe termen scurt. Mircea Miclea: „se gândește în termeni de ciclu electoral, de guvernare, de cât mult ține guvernul pe care îl ilustrezi.”

I.V.: În 2009 ați elaborat acest raport, împreună cu Lazăr și cu alți colegi. După aceea a venit un președinte care a avut două mandate sub acest generic: România educată, adică recursul la educație. Președintele recent ales, Nicușor Dan, vorbește și el despre educație ca motor al schimbării, creditându-l pe actualul ministru al Educației. Actualul ministru al Educației a publicat recent, zilele trecute, o analiză, un soi de raport. Ce s-a întâmplat între 2009 și 2025, când iată, din când în când ne întoarcem la educație, spunem că e o miză esențială? Ce s-a întâmplat între 2009… acea analiză mi se stă în picioare și astăzi.
M.M.: Absolut.
I.V.: De ce din când în când, o dată la 5 ani sau 10 ani, revenim cu o analiză după care nu se întâmplă nimic?
M.M.: Trebuie să treci de la proiect la execuție. Și aici este sincopa pe care am constatat-o adesea în societatea românească. Putem să vorbim foarte mult, să ținem multe seminare, să ne dăm cu părerea, să facem uneori analize, dar după aceea trebuie să și executăm ceea ce am decis trebuie executat. Și aici este o carență majoră. Nu știm să ducem lucrurile de la A la B, să executăm pur și simplu, să punem în practică. Și asta adesea se întâmplă pentru că se gândește în termeni de ciclu electoral, de guvernare, de cât mult ține guvernul pe care îl ilustrezi. Și asta s-a văzut. S-a văzut că nu s-a lipit nimic, apropo de modernizarea României. Suntem ca Meșterul Manole, ce clădim ziua, se dărâmă noaptea. Noi nu avem perseverența de a duce până la capăt proiectele pe care le avem, dacă le avem.

Mircea Miclea despre efectele guvernării portofoliului Educației de către Daniel David, fostul său consilier: „Fiecare face cum socotește de cuviință.”

I.V.: Ați citit analiza Ministrului Educației?
M.M.: N-am avut timp să o parcurg. Am citit un rezumat de presă, dar n-am avut timp să-l parcurg.
I.V.: Actualul Ministrul Educației, Daniel David, a fost consilierul dumneavoastră atunci când erați Ministrul Educației. Actualul Ministru al Educației, Daniel David, îl întreabă pe Ministrul lui de acum câțiva ani despre lucrurile pe care le face la Minister?
M.M.: Foarte rar, dar nu mă aștept la lucrul acesta. E opțiunea lui. Fiecare face cum socotește de cuviință.

Cancel-past sau indiferența față de trecut, explicată de Mircea Miclea: „Prinde foarte tare la narcisiști chestiunea asta, nu acceptă trecutul pentru că ei sunt mereu într-o diferență totală față de trecut.”

I.V.: Lazăr are un capitol în modernitatea românească care se cheamă provizorat instituțional și detașarea de predecesori. Acest efort de a ne delimita mereu de cei care au fost înaintea noastră. De ce se întâmplă lucrul acesta?
M.M.: De ce încercăm să ne detașăm?
I.V.: De ce lucrăm cu buretele așa și ștergem urmele trecutului?
M.M.: E mai ușor, dacă negi trecutul, e mai ușor să socotești că ai valoare. Atunci toate reușitele din trecut sunt socotite irelevante și, mai ales dacă ești narcisist, ești născut din spuma mării. Nu ai trecut, tu ești făcut de către tine însuți și atunci ai istoria în fața ta și cred că e o expresie a crizei de identitate și a modalității de a te identifica. Prinde foarte tare la narcisiști chestiunea asta, nu acceptă trecutul pentru că ei sunt mereu într-o diferență totală față de trecut. Nu văd continuitatea, văd numai discontinuitatea, adică excepționalismul lor. Nu vedem și faptul că înainte s-au mai făcut unele lucruri bune. Nu. Începem, totul începe cu noi, lumea începe cu noi. Și asta e o greșeală, e un infantilism intelectual. Dar este destul de răspândit. Acum, pe de altă parte, nu vreau să fac o psihanaliză a minții poporului român aici, nu e cazul, dar am putea să gândim în felul următor. Poporul acesta a fost multă vreme la răscruce de imperii, a trăit o instabilitate continuă. Nu știam când vin turcii peste noi, când plecau turcii, ce domnitor vine, cât stă, când pleacă, etc. A fost o variabilitate continuă. Toate evenimentele erau pe termen scurt, nu știai dacă trebuie să te atașezi de cineva sau să asculți de cineva, că se schimba voievodul. Prin urmare, volatilitatea aceasta a istoriei a fost o chestiune constantă de-a lungul istoriei românilor. Cum poți să faci față acestei istorii foarte volatile? Păi, una dintre căile de a face față unei istorii volatile este de a nu o lua prea în serios, de a o expedia pentru o chestiune derizorie. Ți-e mai ușor să faci față volatilității, dacă la rândul ei expresia acestei volatilități este pusă într-o cheie minoră. Ia să vă dau un exemplu. Să presupunem că spunem propoziția: „Au venit turcii, ne-au bătut, apoi au plecat.” Are greutate. Am folosit perfectul compus. Are greutate. Dar dacă spun „veniră turcii, ne bătură și plecară,” o expediez într-o cheie minoră. De ce? Pentru că în felul ăsta o fac mai suportabil. Trec mai ușor peste această aversiune a istoriei. O pun într-o cheie minoră, o iau un pic în bășcălie, o iau cu râsul-plânsul și fac față unei lumi în care nimeni nu mă apără.
I.V.: Campioni mondiali la bășcălie.
M.M.: Dar să nu vedem în asta doar o deficit de caracter. Să vedem în asta și o modalitate de a face față unei istorii volatile în care nimeni niciodată nu ne-a apărat. N-am avut instituții constante, n-am avut conducători constanți și atunci trebuie cumva, la firul ierbii, ca om de rând, să faci față acestei volatilități. Și cum o faci? Uite așa, punând într-o cheie derizorie. Deci să nu vedem aici doar un deficit de caracter. Să vedem un mecanism de coping, cum se spune. Da? Încă o dată. Asta înseamnă să trecem dincolo de clișeele care ne-am obișnuit și de etichete. Să încercăm din nou să înțelegem înainte de a eticheta. Că altfel atât de ușor e să punem etichete, să punem o cheie, niște oameni care nu iau nimic în serios, totul e la bășcălie. Fără să începem să înțelegem. Dar de ce e așa? Nu cumva pentru că asta a fost o modalitate, una dintre modalitățile de a face față unei istorii foarte volatile, foarte aversive?
I.V.: Radu Cosașu avea o vorbă, iau totul în tragic și nimic în serios.
M.M.: Cred că sună bine asta.

Mircea Miclea despre o așa-zisă psihologie a poporului român și patologiile bolilor lui morale: „Nu m-aș gândi niciodată să spun niște propoziții generice despre poporul român”

I.V.: Care e boala cronică a poporului român astăzi?
M.M.: Nu m-aș gândi niciodată să spun niște propoziții generice despre poporul român pentru că poporul român evoluează de la un secol la altul, oamenii sunt altfel, circumstanțele, în care ei sunt, sunt diferite. Putem… Nu aș spune că avem vreo boală sau avem acele boli cum au și alte popoare. Nu cred că e vorba de așa ceva. Cred că sunt anumite constanțe pe care le poți vedea de-a lungul istoriei. Una dintre ele, cred că e cea pe care am menționat-o, și anume vocația derizoriului, nu a monumentalului. Suntem foarte buni la planuri de scurt parcurs, la lucruri care se fac pe repede înainte. Nu suntem buni la a gândi strategic și a face, a pune în practică proiecte pe termen lung. Avem așadar vocația derizoriului, nu a monumentalului.

România normală, un proiect dezirabil. Mircea Miclea: „Se vor coagula cumva și insulele astea de normalitate, poate se vor lipi într-un arhipelag. Poate vor face un continent cândva”

I.V.: Care e proiectul care vă animă, căruia vă dedicați acum?
M.M.: Propria mea meserie. Ăsta e proiectul meu. Să-mi fac treaba cât de bine pot în meseria pe care o am. În fiecare zi stau cu pacienții mei de la 8 dimineață până la 8 seara. Mă ocup de ei. Asta e. Îmi fac meseria. Știți ce cred, domnul Vulpescu? Cred că trăim o perioadă care seamănă destul de mult cu perioada în care se prăbușea Imperiul Roman. O ordine se prăbușea. Barbarii veneau peste Europa, distrugeau tot, băteau tot, ardeau tot. Era o nenorocire. Umanitatea totuși a supraviețuit. Cum a supraviețuit? A supraviețuit pentru că niște grupuri mici de oameni în micro-lumea lor au reușit să mențină niște valori, niște reguli în ciuda realității de din afară. Adică au spus, iată, ăsta este binele, iată, așa trebuie să ne comportăm, etc. Atunci, creștinismul a avut o valoare revoluționară, a reușit să creeze biserici, grupuri de oameni care au reușit să suporte ceea ce se întâmpla în afara bisericilor, nenorocirile care au fost aduse de barbari. Deci, umanitatea a supraviețuit pentru că s-au creat lumi de normalitate. Ce cred că trebuie să facem acum și e responsabilitatea fiecăruia dintre noi, dincolo de ce face statul și ce fac alții și oameni de parte, este să creăm lumi, micro-lumi de normalitate. Să ne facem meseria bine, să avem niște valori, să le împărtășim cu câțiva prieteni, cu familia, cu alte 3-4 familii, cu câțiva oameni care ținem și menținem o insulă de normalitate. Dincolo sunt alții care au o altă insulă de normalitate și, uite, așa va supraviețui umanitatea, chiar dacă lucrurile se prăbușesc. După aceea, se vor coagula cumva și insulele astea de normalitate, poate se vor lipi într-un arhipelag. Poate vor face un continent cândva. Să sperăm.

Mircea Miclea, îndurerat, la un an de la moartea lui Lazăr Vlăsceanu: „Lazăr era un utopist, mereu am fost fascinat de capacitatea lui de a produce proiecte printre dărâmături.”

I.V.: Vreau să vă mulțumesc mult pentru acest dialog. A fost o bucurie și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, dar cu gândul la Lazar Vlăsceanu, pentru că am spus la începutul emisiunii că pentru cei care l-au cunoscut, au fost apropiați, l-au prețuit pe Lazăr, dialogul nostru cu el continuă, și aș vrea să adresați un mesaj de final cu gândul și chiar lui Lazăr să vă adresați.
M.M.: Eu îi spuneam mereu lui Lazăr că el e un utopist. Mereu avea proiecte. Uneori erau proiecte care erau irealizabile, dar mereu am fost fascinat de capacitatea lui de a produce proiecte printre dărâmături. Așa că dacă ar fi să mă gândesc la el și să comunicăm împreună un mesaj, cred că ăsta ar fi. Să vă urmați proiectele pe care le aveți, chiar dacă realitatea din jurul vostru este complet adversivă la propriile proiecte.
I.V.: Mulțumesc mult, domnule profesor!
M.M.: Și eu vă mulțumesc!

Urmărește Incomod Media și pe Google News