Connect with us

OPINII

Transparenţă limitată!

Publicat

pe

Democraţia, bag de seamă, nu prea contează pentru prezidenţiabilii noştri. Dreptul cetăţeanului de a afla, transparent, prin mijloacele pe care le oferă tehnica astăzi – ziare, radio, televiziune, mediu online – nu prea mai contează.

Candidaţii la cea mai înaltă funcţie în stat ne sfidează pe faţă. Nu vor să apară în spaţiul public, la ceea ce numim dezbateri, să ofere interviuri profunde, cu temă clară, jurnaliştilor cu experienţă, să ne spună, cu subiect şi predicat, ce vor ei să întreprindă pentru ţară. Să îi ascultăm şi să îi vedem cum se descurcă într-o confruntare cu adversarii, cum îşi stăpânesc emoţiile, nervii, convulsiile şi alte tipuri de reacţii. Fug de opinia publică, de scannerele care ar putea să le scoată în evidenţă defectele, neajunsurile, scăpările şi demagogia.

Aşa că ne mulţumim cu spoturi difuzate pe canalele mediatice de genul „Un preşedinte muncitor”,”Un preşedinte care va lupta pentru toţi românii”, „Jos mafia şi corupţia”, „Nu am linişte”, „Un preşedinte pentru o Românie normală”, „Ori noi, ori ei” şi lista ar putea continua cu acest gen de mesaje tip grup statuar, rece, dur, fără suflu, din care nu emană niciun strop de speranţă şi încredere.

Este pentru prima dată, în cei 30 de ani de democraţie şi libertate, când clasa politică, prezidenţiabilii sfidează pe faţă electoratul, îl tratează ca pe o simplă şi banală maşină de vot, care trebuie să se mulţumească în campania electorală cu ceea ce ei sunt dispuşi să ofere. Adică, aproape nimic!

Candidaţii preferă să alerge singuri sau urmaţi de staff-ul de campanie, să se întâlnească cu proprii simpatizanţi şi membri, să difuzeze spoturi electorale cu multă poezie şi informaţie culeasă parcă dintr-o lume de vis.

De ce se evită confruntarea de idei între candidaţi, dezbaterile cu temă, de substanţă, aşa cum, de fapt ar trebui să se procedeze din respect pentru alegătorii? Cu siguranţă, se sustrag din faţa mulţimii de teama gafelor, a penibilului în prestaţie, de teama pierderii controlului, a căderii în derizoriu. Mai bine fugim, nu ne expunem şi mergem mai departe în legea noastră. Se poate şi aşa! Se consumă în aceste zile cea mai cruntă jignire adusă democraţiei, românului alegător!

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

OPINII

Pantoful de polițist și omul de rând…

Publicat

pe

De ieri, îmi umblă prin cap, căutând parcă un locșor de înțelegere, imaginea pantofului de polițist tânăr împins sub corpul fetiței de 13 ani rămasă fără viață pe asfalt. Caut să aflu de ce se întâmplă toate acestea? Ce schimbări se produc în comportamentul unui om care, printr-un concurs de împrejurări ale existenței sale, ajunge într-o funcție, pe o poziție care, crede el, îl situează deasupra tuturor. Se crede un buric al pământului. Își uită jurământul și menirea.

Polițistul care a produs acel accident, aflându-se la volanul mașinii de serviciu, în timpul activității sale desfășurată sub motto-ul „siguranță și încredere”, reprezintă, de fapt, imaginea actuală a sistemului. Atât însemnăm noi, cetățenii de rând pentru unii! Suntem verificați cu piciorul, nepăsător, dacă mai mișcăm, dacă mai suntem capabili să mergem mai departe, dacă avem cum.

Omul acela în uniformă reprezintă statul. Ar trebui să fie, pentru că de aceea îl plătim, pavăza cetățeanului onest în fața dezechilibrelor și abuzurilor, unda de încredere și speranță că trăim într-un stat în care are cine ne apăra drepturile și libertățile. Rolul lor este acela de a fi mai atenți la ceea ce se întâmplă în jur, mai mult decât oricine. Sunt protectori, scut în fața fărdelegii. O interfață a încrederii.

Când colo, ce vedem? Un polițist tânăr, absorbit probabil până în măduva oaselor de poziția sa, crezând-se un semizeu, cum se cred mulți dintre cei îmbrăcați în uniformă și cu pistolul la brâu, a gonit pe stradă fără să îi pese. A lovit doi copii pe trecerea de pietoni. I-a făcut praf. Scuze, speculații și alte intenții de a găsi o apărare nu există. Nu poate fi concepută. Ar fi injustă și inumană! Fetițele se aflau la jumătatea trecerii de pietoni. Nu s-au aruncat în fața mașinii de poliție! Au traversat ordonat. De unde să bănuiască bieții copii că o să apară un bolid al Poliției care o să le spulbere? Și dacă vedeau autoturismul inscripționat cu mesajul „siguranță și încredere” te gândești imediat că cei din interior ar trebui să fie primii prin care să se reflecte forța exemplului, respectul față de oameni, de lege. Ar fi oprit. Le-ar fi făcut zâmbitor semn să treacă liniștite.

Dimpotrivă, a procedat așa cum face de obicei marele stat. Trece peste noi cu șenilata. Nu are nicio reacție la păsurile și necazurile noastre. Lucrează rece, ca un soft de calculator. Indiferent cum, totul trebuie să bată la zero. Fără resentimente.

Pantoful polițistului tânăr, insist pe această caracteristică, tânăr, împins sub firavul trup al copilei zdrobite de forța impactului o să mă urmărească multă vreme ca un coșmar. Și pe mine, și pe alții! Este cel mai elocvent exemplu al nepăsării față de omul de rând al unora care reprezintă Măria Sa Statul.

Acum, se încearcă, prin orice mijloace, se coc strategii de comunicare, se caută argumente contra, pentru a se ieși din impas. Nu, oameni buni! Nu trebuie să căutăm să acoperim mizeria. Să o ștergem rapid din memoria colectivă. Normal, corect este să ne asumăm greșeala și să căutăm să îndreptăm lucrurile. Să reparăm acest sistem bolnav. Să vedem pe stradă alte tipuri de polițiști. Mai zâmbitori, comunicativi, flexibili, deschiși, atenți, nu roboței cu chipuri reci ascunse sub caschete și care trec pe lângă noi ca și cum nu am exista.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

OPINII

Real story…

Publicat

pe

Suntem în plină pandemie. Valul cinci. Omicron, deltacron și așa mai departe. La Revelion, aveam 100 de cazuri. Astăzi, avem peste 8.000. Tare, nu?

Pe lângă această nenorocire menită să ne aplatizeze sufletele, ritmul existențial, parcă, de mână cu coronavirusul, a venit și explozia de prețuri la energie electrică și la gaze naturale.

Suntem deja amorțiți. Nu știm încotro să ne mai îndreptăm atenția. Totul lucrează împotriva noastră. Nu ne sperie infectarea cu omicron cât ne înspăimântă facturile la utilități. Așteptăm cu inima cât un purece să intre în cutia poștală factura la gaze sau să primim notificarea pe email.

Afară este ger, iar a naibii centrală termică, supărată că în curând va fi și ea în afara legii, ne face parcă în ciudă și înghite gaze în draci.

Ei, lăsă, ne ajută compensarea dată de Guvern. Glumesc! Știți cât mi-a venit pe factură reducerea mult mediatizată și cântată? 3 lei. Doi covrigi. Fără mac. Nici măcar cât o folie de aspirină. O rușine de ajutor!

Și, în tot acest timp al confuzie, pe un tărâm al supraviețuirii, guvernanții, săracii, mai au puterea să ne promită un trai mai bun. Sau au rămas așa, precum placa de vinilin, cu acul blocat într-o incrustație de refren. La, la, la…

Nici ei nu mai știu cum să reacționeze. Par depășiți de situație. Așa se întâmplă când ora exactă nu se mai dă din țară. Nu le-a mai rămas decât să se țină de scaune. Bine și cu orice preț! Și pentru asta apelează din greu la fabrica de promisiuni. Imprimă la ambalaje. Poate, odată și odată, vor avea și conținut. Până atunci, disperarea bântuie prin țară ca un vifor năprasnic…

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT