Și au trecut și Sfintele Sărbători de Paște. Așa se întâmplă mereu. Ne revenim din vraja mai mult de sorginte alimentară, pitită și de data aceasta sub măștile de protecție, și intrăm în obișnuit.

Am început starea de normalitate în bolnăvicioasa societate românească, pentru care nu s-a găsit încă un vaccin, cu uciderea ursului Arthur, cel mai mare exemplar din specia sa, care mai hălăduia prin pădurile României. A venit un prinț de prin Austria plin de bani și l-a culcat la pământ. Așa, din pasiune pentru vânătoare.

Românii noștri, cei care ar trebui să protejeze fauna și flora care ne-au mai rămas, s-au făcut preș în fața nobilului. Așa este tradiția istorică. Nu putem face rabat în contemporaneitate de ea. Mai ales că „prinții” s-au înmulțit și în România, nu numai în Europa. Dispun de bani, putere și multă nesimțire, absolut necesară când vrei să calci pe capetele celor din jur, când vrei să acaparezi totul.

Povestea tragică a ursului Arthur este, așa, o bombonică acrișoară pe tortul a tot ceea ce se întâmplă ilegal și ciudat în țărișoara noastră. Au băieții rezervații de vânătoare întinse, nici nu se mai știe bine numărul orataniilor de pe acolo, tocmai pentru a le împușca fără probleme. Au cabane, paznici cu Rover și pistol la brâu, iar proprietățile sunt împrejmuite cu garduri electrice. Unii le-au mai desființat după ce și-au văzut atinse scopurile. Așa că drama bietului Arthur este o boare în marea de lucruri urâte care se întâmplă la noi, din păcate cu știința unor reprezentanți ai statului.

Vânarea ursului brun cel mai mare din Europa care trăise totuși liniștit prin pădurile românești vreo 17 ani arată că noi, ăștia mulți, nu prea contăm în ochii noii aristocrații, ai celor care aspiră totul și pe care, nu de puține ori, îi vezi în haită cum își etalează, zic ei, prietenia pe rețelele de socializare. Pentru acești soi de prinți, totul este de vânat. Arthur a creat acum doar un simbol.

S-a întors lumea cu fundul în sus. Și cred că nu este de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Ne-am făcut că nu vedem multe dintre neajunsurile și slăbiciunile firii umane. Le-am adăpostit la umbra nepăsării și a ignoranței sau poate a bunului simț. Le-am îndurat în momentele esențiale ale existenței. Am închis ochii și am făcut sfânta cruce.

Ne doare când observăm credința dusă la nivel de surogat, de obicei, de tradiție, fără să apară acea străfulgerare a purității și încrederii în Divinitate în sufletul și în mintea noastră. Nu mai luptăm cu slăbiciunile noastre. Doar mimăm acest lucru. Mergem după turmă. Atât. Sărbătoarea, pentru marea majoritatea, atunci când se apropie, înseamnă îndestulare materială, goană după asigurarea unei mese bogate, mațul plin și sintagme spuse din complezență. Automatisme de factură spirituală.

Am aflat în aceste zile, cu multă stupoare și indignare (poate era mai bine dacă nu ne otrăveam mintea și sufletul cu astfel de informații), că un preot de prin Teleorman a fost arestat pentru 30 de zile pentru săvârșirea infracțiunii de întreținerea de relații sexuale cu un minor. A fost prins în fapt! Asemenea știri acum, în pragul Sfintelor Sărbători de Paște, numai bine nu fac. Agită și mai mult societatea timorată și stresată de vremurile pandemice pe care le trăim.

Preotul de prin Videle a comis-o rău de tot. O fi singurul cu astfel de apucături păcătoase? Culmea, în comunitatea în care slujea, enoriașii, de obicei supuși, umili, încrezători și adepți ai mesajului de echilibrare psihologică „să faci ce zice popa, nu ce face”, aveau mare încredere în darul său. Îl apreciau. Uite că totul s-a spulberat! Rămânem cu gustul amar al unei greșeli imense care cutremură clar un sistem în care credem cu tărie. Cineva a vrut să se întâmple și asta. Și a rostogolit mizeria taman acum, când ne pregătim de Paște.

Noi, românii nu prea suntem obișnuiți cu astfel de greșeli, mai ales săvârșite de slujitorii bisericii. Ținem la firesc. La reguli. Înghițim și trecem cu vederea multe, dar asta e prea de tot. Ne-a împlântat în suflet un pumnal! Considerăm că face parte deja din normalitate când vedem preoți implicați în afaceri mari. Patroni de restaurante, magazine, shaormerii, hoteluri. Nu ne mai pasă când observăm pe cel care propovăduiește în biserică și spune „fericiți cei săraci cu duhul” cum se plimbă în Mercedes-uri și BMW-uri de sute de mii de euro. Este obișnuință. Stil de viață. O stare pe care am adoptat-o din mers. Așa sunt vremurile! Fiecare trebuie să trăiască. Să-și asigure confortul. Că nu mai știm ce ne facem cu menirea, cu harul, cu sacrificiul, e altă poveste. Rămâne teologie și filozofie sacră. Subiecte de dialog la ceas de seară.

Mare păcat că, din cauza unui preot de tipul celui de la Videle, au de suferit biserica străbună, credința, toți cei care sunt cu adevărat slujitorii lui Dumnezeu, care se luptă pentru binele comunităților, al oamenilor. O pată care se șterge greu. Se va întâmpla și asta. Românul este iertător. Biserica Ortodoxă va ieși biruitoare. Neghina este totdeauna dată la o parte, chiar dacă nu știm cu precizie când. Să fim încrezători! Dumnezeu are grijă de toate.