Dragomirești, sat Decindeni. La 10 kilometri de municipiul Târgoviște. Așezare udată la rădăcină, de sute de ani, de apele repezi ale râului Dâmbovița. Nimic nu pare, la prima vedere, că ar deranja viața oamenilor care trăiesc aici. Majoritatea sunt gospodari înstăriți. Case frumoase. Multe apărute noi. Nelocuite deocamdată. Cei care le-au ridicat muncesc încă prin străinătățuri pentru a le chivernisi mai bine. Din loc în loc, mai vezi câte o locuință părăsită sau lăsată mai de izbeliște. Fie proprietarii au plecat spre alte zări, fie sunt bătrâni și nu mai pot ține pasul cu noul, fie au în spate un destin crunt sau, cum încă mai zic oamenii, vreun soi de blestem ancestral.

Suntem la Decindeni să căutăm Ulița Zăvoiului. Am aflat că oamenii care locuiesc în acel colț de sat au mari probleme. Râul Dâmbovița, a cărui albie a fost exploatată nejudicios, fiind golită de pietriș și nisip de balastierele care au acționat în zonă, parcă se răzbună acum pe localnici. Își cere tribut. Le mușcă din pământ. O face încet-încet, dar sigur. An de an, a înghițit câte o halcă bună până ce s-a apropiat de case.

Am ajuns în punctul cu pricina. Un pâlc de case spre care duce un drum strâmt dar îngrijit. Asfaltat. Semn că autoritățile locale s-au preocupat de existența acestor oameni. În jur, multă verdeață. Livezi de pomi fructiferi. Meri, dar mai ales pruni. Mai jos zăvoiul. Când se face un pic de liniște, auzim râul cum curge. Un sunet înfundat. Parcă vine din măruntaiele pământului.

O bătrânică ne privește atent de după un gard. Parcă ar vrea să afle care este rostul nostru pe acolo. O salutăm politicos și îi spunem de ce am ajuns aici. Are o tresărire a speranță, amestecată bine cu deznădejde. „Aoleu, maică! Măcar de s-ar face ceva. Ne tot duc cu vorba de ani de zile. O să ne ia gârla de tot”, își scutură femeia durerea în fața noastră.

În acel perimetru de sat, câteva case îngrijite. La unele încă se mai lucrează. Prin curți, forfotă. Bătrâna se oferă să ne ducă până la râu. „Nu este departe, s-a mutat lângă noi”.

Ne așteptam să vedem prundul râului, un peisaj normal. Pășim pe o cărăruie printre două gospodării. Dintr-o curte ni se mai alătură o femeie. „A venit de la județ comisie. De la Prefectură. I-a adus săracul domn’ primar, să vadă ce belea a căzut pe capul nostru. El nu poate să facă nimic. Aici sunt cei de la Apele Române. Statul. Ei trebuie să miște ceva, până nu ne ia apa cu totul’.

Ne-am apropiat de ultima casă. Pare părăsită. Aproape condamnată. La câțiva pași de această urmă de gospodărie, se deschide hăul. Râul este undeva jos, la circa 15-20 de metri în vale. Curentul apei își vede nestingherit de treabă. Roade la malul pe care se află locuințele și acareturile oamenilor.

Mai vine un bărbat. Culegea la prune. Lasă un pic treaba pentru a ne povesti despre ceea ce se întâmplă aici. „Este pericol mare. De ani de zile, tot atragem atenția asupra situației de aici. Trăim cu pericolul în permanență lângă noi. Pe aici erau grădini. Le-a mâncat apa. S-au dus. Aveau pomi niște oameni. Nu a mai rămas urma de ei. Așa se va întâmpla și cu livada noastră”. Ne roagă să îl urmăm printre pomi. Ne duce într-un loc pentru a vedea mai bine cumplitul peisaj. Imagini de-a dreptul îngrozitoare. Privind din unghiul ales de gospodar, parcă te uiți la o scenă de film de groază. Abia acum am realizat cât de groasă este situația.

Ne întorceam la pâlcul de oameni care își spun cu năduf focul. Din căsuța care pare că este deja pedepsită la distrugere totală iese un bărbat. Pe chipul lui, un amestec de furie și nepăsare. Ne roagă să îi vedem locuința. Pe lângă sărăcia de care este atinsă rău, ne mai arată că a început și să se deschioleze din cauza malului care se tot rupe. Atunci se mișcă pământul.

„Vin la noi. Filmează. Se uită. Nu fac nimic. Doar se uită. Eu noaptea nu dorm. Se aud bubuiturile, cum se rupe malul. Să vină să stea în locul meu. Să vadă cum bușește noaptea. Nu face nimeni nimic. Ce să fac? Unde să mă mai duc?”, se plânge bietul om, disperat că râul îi va înghiți până și sărăcia lucie în care trăiește.

Acum este o perioadă cumva liniștită. Râul curge mai domol. Oamenii se tem de momentul în care apele, alimentate de torenți, de ploile de la munte, se va umfla din nou. Atunci e belea! Curenții bat vijelios în mal și rup din el. Următorul episod s-ar putea să fie unul fatal pentru ultima căsuță. Se poate prăbuși în hău cu toate anexele de pe lângă ea. Urmează restul. Stresul este imens pentru cei care trăiesc aici.

Oamenii spun că fenomenul eroziv a debutat în urmă cu șase-șapte ani. De atunci au aflat și autoritățile competente, respectiv Comitetul Județean pentru Situații de Urgență și Apele Române, despre nenorocirea care pândește acest colț de sat. Nu au făcut nimeni nimic. Primarul Dragoș Vlădulescu a tras numeroase semnale de alarmă. Ultima oară, a adus la fața locului reprezentanții ai Comitetului Județean pentru Situații de Urgență săptămâna trecută. Le-a explicat cum stau lucrurile. Localnicii, la fel, le-au cerut să intervină cât se mai poate.

Primăria Dragomirești nu poate face nimic. Și-ar încalca atribuțiunile. Așa este la noi legea, nu poți interveni pe proprietatea altuia, recte Apele Române! Nici să folosești banii administrației locale pentru o lucrare în afara teritoriului pe care îl administrezi. Ar fi deturnare de fonduri. Așa că cei abilitați în a face ceva au venit, au văzut, au plecat…

„Așa este la noi, în România. Așteptăm să se întâmple necazul, apoi ne facem că intervenim. Ar fi simplu de făcut treabă. Un excavator. Câteva zile de lucru. Măcar să mute cursul din această zonă pe partea cealaltă. Să nu mai bată apa în malul ăsta. Să nu mai mănânce pământul. Dar nu ne ascultă nimeni”.

Plecăm și noi. Îi lăsăm pe oameni în uliță. Se uită lung după noi. Le-am alimentat un pic speranța. Pentru ei, faptul că află lumea de necazul cu care se confruntă le mai limpezește gândurile care îi macină ca și râul, de atâta amar de ani. Așteptăm și noi să vedem când se va mișca Instituția Prefectului ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, Comitetul pentru Situații de Urgență și cei de la Apele Române, un fel de stat în stat pe care nu îi deranjează nimeni.