Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat: George Costin

Publicat

pe

La microfonul Avangardei, cu Ionuț Vulpescu, se aude vocea unui nou invitat din seria oamenilor reprezentativi ai domeniului cultural: actorul George Costin. Director al Centrului Cultural Lumina, George Costin a dobândit admirația publicului într-o societate în care inflația de actori și de maeștri este copleșitoare pentru lumea teatrului, vulnerabilizată tot mai mult de schisma dintre independenți și actorii sectorului de stat. Invitat la podcastul fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, George Costin a vorbit despre tranzițiile instituțiilor și spectacolelor de teatru post-pandemie, despre criza finanțării sectorului cultural și despre Bucureștiul care pare că și-a pierdut vocația artistică.

Episodul 22 al Avangardei aduce aproape de public câștigătorul din 2013 al Premiului UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Maiorul în spectacolul „Familia Tót”, la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, București. A fost unul dintre cei care a adus „Îngeri în America” sub regia lui Victor Ioan Frunză aproape de publicul bucureștean, și care desăvârșește rolurile principale din „Tartuffe sau Impostorul”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Livada cu vișini” și altele. Un dialog de o oră în care veți afla ce putem face ca teatrele și lumea culturală să nu rămână, vorba titlului piesei lui Mazilu, în care a jucat și George Costin, numai „Mobilă și durere”.

Interviul integral poate fi audiat accesând link-ul: https://youtu.be/DXuUkxcq2y4

Teatrul și-a pierdut din importanță, și nu e vina pandemiei în mod exclusiv

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Mă bucur să continuăm astăzi dialogurile pe care le am cu oameni reprezentativi, din zona teatrului! L-am invitat pe actorul George Costin, directorul Centrului Cultural Lumina! Vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea!
George Costin: Mă onorează cu sunt aici! Ați avut niște invitați cu atâta prestanță și experiență, încât prezența mea aici, după ei, chiar este o onoare!

I.V.: Mulțumesc! Important cred că e să auzim vocile mai multor generații de actori și de oameni apropiați de lumea teatrului, extrem de apreciată de public. De ce credeți că actorii sunt mai prețuiți decât ceilalți din zona culturală?
G.C.: Pentru că forma de exprimare artistică a actorului e cea mai directă, cea mai percutantă! E singurul artist a cărui artă spectatorul o poate vedea de aproape. Poate să o miroasă și să o pipăie. Spre deosebire de scriitori, care transmit informația printr-un suport, sau și mediul digital, actorul e acolo, prezent, în momentul în care se desfășoară actul artistic. Iar spectatorul simte asta. Îl percepe altfel. La nivel de receptare e o diferență care face contactul să fie dificil.

I.V.: Deci contactul direct cu publicul.
G.C.: Am putea spune asta, da!

I.V.: Greu încercat în pandemie, de altfel. Cum se face teatrul? Cum ați resimțit momentul pandemiei, care a fost unul destul de lung? Lumea culturală a fost vitregită față de alte domenii.
G.C.: A fost, într-adevăr, cum bine spuneți. S-a numit un moment de tranziție. Eu am fost foarte atent la această nuanță. S-a tot discutat în mediul public despre faptul că teatrul trece printr-o tranziție. Eu am refuzat să cred că e o tranziție, dar iată că experiența ne arată că e un fel de tranziție, din care teatrul nu își mai revine la forma și cadența pe care le avea. E destul de vitregit și după pandemie. În pandemie, practic, teatrul nu a existat. Toate încercările de mutare în mediul online au fost sortite eșecului și au avut un succes de câteva secunde. Teatrul, așa cum am început discuția, are nevoie de o scenă și de public, acolo, pe moment. Nu îl poți muta altundeva pentru că dispare ca formă, pur și simplu.

I.V.: S-a schimbat modul de a face teatru, maniera receptării de către public, așadar care anume e mutația cea mai importantă după pandemie?
G.C.: Cred că cea mai importantă mutație după pandemie – dar nu singura – teatrul și-a pierdut din importanță, pur și simplu. Nu cred că mai este la fel de prezent și de relevant. Dar nu e neapărat o chestiune de pandemie.

I.V.: Asta e grav, ce spuneți.
G.C.: Asta simt. Și dacă ne ducem înapoi în timp – nu foarte mult: 20 de ani, 30 de ani, hai 50 de ani, mai în spate, vom vedea că teatrul avea altă importanță în societate. Era mai apropiat de public, dar acum se diluează. Asta simțim toți cei din lumea artistică, din păcate. Se diluează. Bugetele sunt tot mai mici, instituțiile consacrate își pierd din consistență, din conținut. E o diluare a fenomenului teatral și cred că e cazul să fim cu toții foarte atenți la acest lucru.

George Costin: „Teatrul e o demență frumos controlată”

I.V.: Când ați știut că o să faceți teatru?
G.C.: Nu știu anul, dar eram destul de mic. Am fost la un spectacol de teatru la București, sigur îl avea în distribuție pe Horațiu Mălăele. Mi s-a părut atât de extraordinar ce făceau ei pe scenă, încât s-a aprins o scânteie, care a devenit apoi o flacără, și slavă Domnului că încă arde. Arde și în ziua astăzi.

I.V.: A fi actor, a face teatru, presupune nu o meserie, ci o vocație. De aceea pun această întrebare invitaților pe care îi am și care sunt actori. Trebuie să fie un moment. Cineva, ceva, a aprins flacăra. În cazul de față, Horațiu Mălăele și spectacolul de atunci, de când erați mic.
G.C.: E ceva ce a declanșat, dar de ce m-am apucat de teatru și de ce îl fac în continuare, e o întrebare la care îmi răspund în fiecare moment. Odată cu vârsta și cu experiența, răspunsul capătă altă nuanțe. Am dat cândva un răspuns, în urmă cu zece ani, la întrebarea de ce fac teatru, pe care mi-l asum, dar acum, din perspectiva momentului, îl consider haios. Am spus că e o demență frumos controlată. Asta mă atrage. Asta simțeam atunci. Acum îl percep puțin altfel și sunt mult mai atent la misiunea pe care o am, la rolul pe care teatrul și meseria pe care eu o practic îl au în raport cu cetatea, în raport cu orașul, cu comunitatea.

I.V.: Care e acest rol?
G.C.: E foarte complex! Eu, de ceva vreme încoace, mă gândesc foarte serios la o întrebare cât se poate de simplă, la care cred că ar trebui cu toții să ne întoarcem: la ce e bun teatrul? La ce folosește? Ce aduce spectatorului? Cred că am uitat să ne întrebăm acest lucru și asta face ca lumea teatrală să se îndepărteze un pic de menirea sa, și anume, de a fi un serviciu public în slujba cetății. Dar de aici, noi trebuie să revenim, sau cel puțin eu, fac asta cu mine, ca exercițiu, și mă întreb la ce e bun teatrul? Concret? Dacă ar fi să explici asta unui om simplu, neinstruit?

I.V.: Care nu a fost încă la teatru.
G.C.: Exact! La ce bun? Așa cum foarte frumos spunea și dl. Victor Ioan Frunză, Shakespeare, unul dintre cei mai mari autori dramatici, scria piese care erau vizionate de pescari, pescărițe, oameni analfabeți, care nu știau să scrie și să citească, dar și de către Regină și curte, în același timp. Teatrul se adresează cetății indiferent de condiția socială sau de pregătirea cetățeanului. E un rol foarte, foarte important, și trebuie să fim atenți la ce aducem în fața cetății. E un serviciu public, fără îndoială.

Arta trebuie depolitizată: actorii se adresează comunității ca întreg, nu unei părți anume

I.V.: Victor Ioan Frunză aducea exemplul lui Jean Villar, care a întemeiat teatrul popular. Deci nu credeți că trebuie să fie apanajul unei elite, ci trebuie un acces mai larg, în general, la teatru și la fenomenele culturale.
G.C.: Nu, cu siguranță nu, nu e apanajul elitei, cum nu e nici al mediocrității neapărat. Are o universalitate în cadrul unei comunități. Teatrul trebuie să se adreseze indiferent de opțiuni politice sau de altă natură. Tocmai de aceea, misiunea și rolul extra-teatral al actorului este acela de a crea un soi de echilibru, nu de a se orienta, așa cum se întâmplă în ultima vreme, din păcate, către opțiuni radical-politice. Ne asumăm arta ca fiind de stânga sau de dreapta: cred că e o eroare, și ne depărtează un pic de misiunea noastră de a ne adresa întregii comunități, nu unei părți anume. Mai ales că suntem cu toții plătiți de comunitate. Drept urmare, trebuie să întoarcem ceva înapoi.

I.V.: Cu siguranță. Mai ales că riscul României nu e al unei culturi de stânga sau de dreapta. Ar fi bine să fie așa, alternativ, în sentimentul democrației. Riscul e incultura.
G.C.: Da, pentru că asta face subfinanțarea. În momentul în care tai subvenția și muți logica teatrală într-una antreprenorială, atunci totul s-a terminat pentru că noi nu putem avea logica din SUA, Franța, Germania sau alte țări foarte dezvoltate, care permit mediului de afaceri să ajute, să sprijine cultura, să dea înapoi ceva societății. Avem, din păcate, în România, un soi de prima generație a oamenilor bogați. Nu avem o tradiție a averilor mari, nu avem familii de Rockefelleri și nici Lincoln Centers. Nu avem asta.

De ce nu a venit momentul, în România, ca oamenii bogați să investească în cultură?

I.V.: Și avem exemple foarte puține de oameni bogați care sprijină sectorul cultural.
G.C.: Nu, și nici nu sunt încurajați să o facă. E și o problemă legislativă. Și nu e momentul. În România, din păcate, nu a venit momentul ca oamenii cu bani să dea cea înapoi societății, și atunci statul intervine. Trebuie să facă acest lucru, cu atât mai mult cu cât teatru și cultură nu cere nimeni. Sunt niște minți luminate care trebuie să ajungă în poziție de decizie și care să înțeleagă rolul culturii, în speță al teatrului. Și de aceea, vin și spun că rolul artistului e să își pună întrebarea de ce e nevoie de teatru? Pentru ce facem teatru? La ce e bun teatrul?

I.V.: Misiunea socială. La noi există și tradiția anchilozei instituționale. Dacă publicul nu vine, și nu cumpără bilete, și nu vine la teatru, sau la filarmonică sau la operă, instituțiile nu fac nimic. Or aici există un drum cu două sensuri. Dinspre public spre fenomenul cultural, și dinspre cei care sunt manageri culturali spre public. Altfel e un risc să pierdem și publicul pe care îl avem astăzi.
G.C.: Aș vrea să precizez că cel puțin în București, cel puțin din ’80 și până astăzi, din observațiile mele, nu avem o problemă legată de public. Sălile sunt pline pentru că avem foarte puțin spațiu de exprimare artistică raportat la numărul de locuitori. Eu cred că în București sunt 3.5-4 milioane de oameni, nu oficial. Unii în tranzit, alții în zone limitrofe. Să ai 15-16 spații pentru o comunitate atât de mare e o nimica toată. Evident, ele se umplu. Lumea vine. Important e să ai buget să poți să joci constant în fiecare zi. Să fii ca o bibliotecă. Chiar dacă nu toată lumea vine să citească în fiecare zi, există cărțile pe raft. Există o subvenție ca ele să existe pe raft pentru cel care vrea la un moment dat să vină să citească.

Bucureștiul și-a pierdut sufletul cultural

I.V.: Bucureștiul are dintre cele mai puține teatre și spații culturale dintre capitalele țărilor europene. Ideea că sunt prea multe e o glumă proastă. Bucureștiul a candidat și a intrat în finala pentru capitala europeană: avea o strategie care nu era rea, se lucrase câțiva ani la ea. Sigur că a rămas undeva într-un sertar. A câștigat Timișoara, nu Bucureștiul. Aia e altă discuție, căci nici acolo lucrurile nu merg bine și deja e o cursă contra-cronometru. Dar pare că Bucureștiul și-a pierdut sufletul cultural. Pare că nu mai există o coerență a fenomenului cultural și artistic. De ce credeți că se întâmplă asta? E vorba numai de subvenție?
G.C.: Înainte să vă răspund aș vrea să vă precizez ceva. Știu bine strategia culturală a Municipiului București. Am studiat-o și am și participat la niște ședințe de îmbunătățire a ei. E mult de discutat. Din punctul meu de vedere are multe minusuri și orientează creația și zona culturală, îndepărtând-o de zona instituționalizată. Ceea ce e un pericol.

În social-media artiștii au picat în capcana influencer-ului, că se pricep la toate. Costul? Pierderea publicului

I.V.: E o discuție aici. Cum se împacă cele două lumi. Dar, de ce am ajuns așa?
C.G.: Din mai multe motive. Principalul, care mă interesează pe mine direct, e raportarea artiștilor la comunitate. Am pornit discuția cu dvs. de aici. De la rolul comunitar al teatrului. Odată cu liberalizarea opiniilor cu orice preț în mediul online, artiștii au picat într-o capcană. Au avut impresia că se pricep la toate. Și au avut de multe ori reacții care îndepărtează publicul. Asta e una dintre cauze. A doua este scăderea nivelului intelectual la nivel de conducere. La nivelul celor care ne conduc, care nu mai au nici timp și nici chef să înțeleagă fenomenul cultural. Și astfel, avem de a face cu mai multe cauze de acest gen, care au dus la momentul de față, în care, anul trecut și anul acesta, cel puțin, teatrele sunt la nivel de subzistență. Rezistă, dar nu mai produc premiere. Nu mai joacă, nu mai fac angajări. E o tendință, ea se manifestă și rezultatele vor fi neplăcute, dacă nu atragem atenția. Trebuie să atragem atenția că nu e o cale bună. Subfinanțarea teatrelor nu este o cale bună. S-a tot vorbit că trebuie să sprijinim artiștii în perioada pandemiei și că vai de mine, dacă nu se mai joacă, ce mai fac artiștii. Eu cred că e greșit pusă problema. Problema nu sunt artiștii. Problema e comunitatea. Artiștii nu sunt niște șomeri care au nevoie de subvenții, niște întreținuți. Artistul are un rol. Dar rezultatul muncii sale ajunge la public. Publicul este văduvit, în primul rând. Orașul este văduvit că nu mai are premiere, nu actorii. Sigur, indirect și actorii, dar nu acolo trebuie să pice accentul.

Statutul artiștilor, o vulnerabilitate legislativă care adâncește schisma dintre operatorii independenți și actorii care lucrează în sectorul de stat

I.V.: Aici este o tensiune care e reală. Între actori și cei care lucrează în mediul cultural la stat, care lucrează și au niște contracte, pe o perioadă nedeterminată, și cei din zona independenților, așa numiții independenți. Aici trebuie găsită o soluție. Sigur că e o discuție lungă, mai cu seamă în zona teatrului, și sunt câteva cauze care au dus la acest fenomen. În general, și m-am uitat la intervenția statului în țări din Uniunea Europeană, s-a încercat un sprijin echilibrat pentru cele două categorii, nu să se creeze animozități suplimentare. Pentru că este o zonă mai sensibilă, mai vulnerabilă, cu orgolii, cu vanități. E vorba despre competiție, care nu e rea în plan artistic dar altfel nu e foarte bună, pentru că poate să tragă în jos tot domeniul. Ajungi să te întrebi, exact cum vă întrebați, pe cine sprijini? Sprijini artistul sau misiunea lui în relația cu publicul, respectiv cu comunitatea? Cum credeți că se pot împăca și cum se poate găsi un echilibru între cele două categorii de artiști?
G.C.: În primul rând necreând ceea ce s-a creat, anume această animozitate între cele două medii, ci încercând să le echilibrezi, dacă vrei. Dar avem nevoie de lucruri măsurabile. E o meserie bazată pe competență, pe talent, și pe lucruri palpabile. Ce aduci tu societății? Avem de a face, și au sesizat asta și alți invitați ai dvs., am văzut asta, cu o inflație de artiști. Dar nu mai trăim în perioada comunistă în care, automat, îndată ce terminai facultatea primeai repartiții.

I.V.: Și în care nu aveai mai mult de 6-8 absolvenți per generație.
G.C.: Exact! Acum sunt 50, 60, poate și mai mult. Intri într-o zonă competițională. Intervin foarte mulți factori, alegerile pe care le faci ca tânăr absolvent, talentul pe care îl ai, capacitatea ta de muncă, de concentrare, seriozitatea. Cu cine te duci, unde lucrezi. Sunt foarte multe lucruri care ajută un actor să se formeze sau dimpotrivă, îl descurajează și părăsește domeniu. Nu înseamnă că dacă am terminat facultatea automat trebuie să bat cu pumnul în masă și să mă duc să zic „Nu, luați de la teatrul cutare și dați-mi mie”, cum s-a întâmplat până acum. Aici este rolul legiuitorului, al celui care administrează, fie el minister sau primărie. Trebuie să stabilească niște criterii. Ce e acela artist? Ce e un artist independent? Nici până acum nu știm ce e acela un artist independent. În Franța, dacă nu mă înșel, există totuși niște criterii. Ți se acordă un statut, al artistului intermitent, cred că așa i se spune.

I.V.: Noi nu avem nici acum un statut al artistului.
G.C.: Nu îl avem. Dacă ai terminat o facultate de profil, ești automat artist. Da, ești cu diplomă, dar nu e suficient.

I.V.: Sunt anumite categorii de oameni care lucrează în domeniul cultural și care nu au din punct de vedere legislativ pârghii, și nici susținerea statului. E încă foarte vag precizat.
G.C.: Și vă mai spun ceva: inducerea acestei idei că trebuie să luăm de la stat și să dăm la independenți, e și în detrimentul celor care își asumă zona independentă. Și eu sunt artist independent. Am lucrat independent ani de zile. Și acum lucrez la fel. Teatrele asigură predictibilitate, ceea ce, din păcate, în acest moment, în zona independentă nu găsești. De obicei, artiștii independenți primesc niște bani prin care fac un proiect acum, care se joacă o dată, de două ori, trei ori, și gata, pentru că nu au partea logistică în spate. Nu au spații, nu au oameni, nu au unde să monteze, să demonteze decor, nu se pot înscrie într-o logică predictibilă, repertorială. Și asta e în defavoarea lor. Eu cred că artiștii independenți ar trebui să vină și să spună, cu toții, „înființați noi instituții”, „reparați spații”, „faceți alte spații”, „nu avem spații, nu avem unde să jucăm”, „dați-ne bugete să jucăm mult, constant, pentru că așa apar lucrurile valoroase”. Așa că, din când în când, mai avem sesiuni de la AFCN care punctează câte ceva nu face diferența…

I.V.: Vreau să spun – deși în general mă feresc să spun ce am făcut când eram ministrul Culturii – știind că nu poți rezolva în șase luni, în unsprezece luni o asemenea situație, pentru că era nevoie de timp ca să implementez o strategie, dar eu am adus 2% din încasările Loteriei Române către AFCN. Deci eu am toată legitimitatea din lume să vorbesc despre acest sector, pentru că în fiecare lună, la AFCN, cam 500000 de euro vin pentru proiecte culturale, în zona creatorilor independenți. Iar în zona teatrelor independente, festivaluri, au fost foarte multe proiecte. Pe de altă parte, salariile angajaților din sectoarele culturale erau destul de mici, mai ales pentru actori, iar în 2017 s-au mărit cu 50%. Deci au fost două măsuri care cred că au ținut cont de ambele sectoare, neprivilegiind pe unii în detrimentul celorlalți.
G.C.: Așa e, și în mod ciudat, și dvs., și administrația dvs. ați primit multe critici pentru chestiunea aceasta, lucru pe care nu l-am înțeles. Dar haideți să nu discutăm acum acest aspect. Sigur că e nevoie să sprijini, să mărești bugetele, dar e nevoie să creezi un mediu bun, predictibil. Eu țin foarte mult la acest cuvânt, pentru că doar lucrând constant ca artist, în fiecare zi, unul după altul, doar așa te poți dezvolta. Să depui proiect la AFCN și să iei bani doar ca să te duci să vezi cum zboară cocorii pe o plajă, nu aduci nimic comunității și nu te ajută nici pe tine ca artist.

I.V.: E și o problemă a evaluatorilor, dar acolo e altă discuție.
G.C.: Acolo nu îmi dau cu părerea, pentru că nu cunosc foarte multe detalii, eu văd doar rezultatele. Dacă artiștii independenți și artiștii de la mediul instituționalizat s-ar aduna, și ar reconcilia această problemă, dându-și seama că trebuie să punem presiune pe primării, pe guvernanți șamd, și să arătăm cât de mare e nevoia de cultură și cât de scăzut e consumul cultural în această perioadă, atunci am avea cu toții de câștigat. Am spus lucrul acesta și îl repet. În 2020, când s-a creat o mică efervescență și niște artiști și-au pus semnătura pentru desființarea unor instituții de cultură, am spus atunci și în mod public, pe Facebook, căci acolo m-am exprimat, deși încerc să o fac tot mai rar acolo, am spus un lucru care se va întoarce împotriva tuturor. Să nu ne imaginăm că atunci când mediul artistic se dezbină, vine cineva și e selectiv. Ne va trata pe toți la fel.

Trupa fără nume: „ne preocupă rolul social al teatrului”

I.V.: Din păcate, absența solidarității e una dintre concluziile amare ale acestor timpuri. Ați absolvit la Cluj, ați venit la București, și numele dvs. e legat de un fenomen extrem de interesant și foarte rar în lumea noastră teatrală, în orice caz, anume Trupa fără nume – care are un nume, fiind o metaforă, așa cum și Steaua fără nume, a lui Sebastian, are un nume. Sunt mai bine de zece ani de când, sigur, sub direcția artistică a lui Victor Ioan Frunză și sub scenografia Adrianei Grand, s-au făcut foarte multe piese. Câte sunt?
G.C.: Nu le-am mai numărat, dar cred că sunt peste 30!

I.V.: Cum v-ați alăturat acestui proiect și ce înseamnă acest fenomen, cum l-ați caracteriza, ce înseamnă Trupa fără nume?
G.C.: Am să vă răspund la prima întrebare. Întotdeauna am crezut, și am năzuit la asta, că trebuie să ai răbdare, să întâlnești în carieră oamenii care împărtășesc aceleași valori cu tine. Trebuie să ai răbdare să îi întâlnești. E foarte complicat. E greu. Și să nu te pierzi în alegeri de moment care nu îți aduc nimic, ci doar satisfac o nevoie de moment. Și-atunci, am avut răbdarea asta. După ce am terminat facultatea, am mers la Teatrul din Baia Mare, pe vremea aceea, aflat într-o zonă cenușie a mișcării culturale, dar am știut că dacă mă duc acolo, împreună cu alți colegi de la facultate, absolvenți, vom lucra. Și lucrând, ne-am dat seama că acesta e cel mai important lucru, pentru debutul nostru.

I.V.: Baia Mare nu a avut un proiect rău, când a candidat pentru poziția de capitală culturală europeană. A fost dintre proiectele interesante.
G.C.: Sunt convins, să știți că e o efervescență culturală foarte specială, în zona aceea. Și, am fost la Baia Mare și am început să lucrez. I-am întâlnit pe domnul Victor Ioan Frunză și pe doamna Adriana Grand, am început să lucrăm împreună, și de atunci am rămas în formula aceasta în mod constant. Cred că împărtășim aceleași valori în ceea ce privește teatrul. Ne preocupă atât rolul social al teatrului, cât și igiena meseriei, un soi de rigoare și de disciplină autoimpusă, care cred că a dat rezultate în acești cincisprezece ani. Cred că sunt deja cincisprezece ani de când lucrăm împreună. În acest demers – el nu a fost un demers în sine, ci organic, dezvoltat de la un spectacol la altul – s-au alăturat și alți actori, și alți actori, alți colegi, unii au mai venit, au mai luat o pauză, s-au mai întors, dar s-a creat un nucleu dur, care împreună cu regizorul de scenă, Victor Ioan Frunză, și cu scenografa Adriana Grand, am reușit să facem aceste lucruri.

I.V.: Am văzut multe dintre aceste treizeci de piese. Ce am apreciat: e un echilibru între dramaturgia românească și dramaturgia universală. Ați început cu Furtuna – cred că aceasta a fost prima piesă; au fost și alte piese de Shakespeare: A douăsprezecea noapte, Hamlet – dar și din dramaturgia românească au fost distribuții. Am fost la Mobilă și durere, de pildă, după Mazilu, la Steaua fără nume, pentru că tot l-am pomenit mai devreme pe Sebastian, și Caragiale, și Molière…
G.C.: Și Peter Shaffer…

I.V.: Am văzut și Insectele, deci am fost aproape de manifestările artistice ale Trupei fără nume. Ideea de trupă este interesantă. Înainte de ’89 se și vorbea despre trupe: Trupa de la Bulandra, Trupa de la Teatrul Național, Trupa de la Nottara… a cam dispărut după Revoluție această sintagmă. Rezistă ideea unui teatru de trupă în anii 2000?
G.C.: Rezistă cu foarte mari dificultăți. Noi ne-am coagulat și am lucrat fie la Centrul Cultural Bălcescu, fie la Teatrul Metropolis, fie la Centrul Cultural Lumina… am mai lucrat și în alte locuri, bineînțeles. E foarte greu, pentru că e un acord nescris care ne ține împreună, dar aceste acorduri sunt cele mai dificile, chiar dacă și cele mai frumoase, în același timp. Ele s-au făcut în funcție de capacitatea, momentul și locul în care erau. Am ajuns într-un loc, la Centrul Cultural Bălcescu, am văzut spațiul, și am început să lucrăm, să ne gândim, printr-un proces amplu de cercetare repertorială, să vedem ce am putea face, ce am putea încadra în acel spațiu. La fel și la Metropolis, e foarte multă muncă, citim foarte mult, avem luni de zile în care citim piese, traducem, facem discuții. Alegerile repertoriale, pentru a crea acest echilibru, fac parte dintr-un proces mai amplu. De pildă, îmi amintesc că acum câțiva ani de zile, m-am înfuriat foarte tare când i-am propus domnului Frunză să facem Amadeus, și a zis „Nu, nu îl facem!”. Am suferit în acel moment, pentru că simțeam că e o piesă mare. I-a venit momentul! Într-adevăr, domnul Frunză avea dreptate. Nu era momentul atunci: noi, contextul, trupa, nu era clipa potrivită. Și cumva, având un repertoriu de piese – te gândești ce ai vrea să faci în următoarea perioadă, piesele ies așa, ca niște flori de primăvară, când vine momentul potrivit.

George Costin în rolul lui Salieri, mai bun ca Abraham Murray

I.V.: Ați jucat în Amadeus, l-ați jucat pe Salieri. Am un prieten care a fost la Metropolis, acolo unde ajunsese Amadeus deja, după experiența nefericită din 2015, și a fost încântat de cum l-ați jucat pe Salieri, și a zis „domnule, cred că a jucat mai bine decât cel care a luat premiul Oscar pentru cel mai important rol secundar masculin, Abraham Murray, în 1985. Filmul e făcut în regia lui Miloš Forman, în 1984. Excepțional! Când l-ați jucat pe Salieri, v-ați uitat la filmul lui Forman, v-ați inspirat de la Abraham Murray?
G.C.: Știam filmul de mult, de vreo cincisprezece ani. Eu sunt mare consumator de filme. Și știam bine, mai ales fiind o temă așa apropiată de lumea teatrală, de muzică, de acest fenomen. Îl știam, dar l-am uitat pentru că și dacă încerci să te uiți și să te inspiri, în momentul în care lucrezi la un text, aceste modele pe care le ai în jurul tău, cumva, se îndepărtează. Rămân modele care te inspiră. Dar nu poți să le imiți. De curând, mi-a apărut în feed-ul de pe Youtube unul dintre monoloagele din film, în care Salieri vorbește despre prima oară când a auzit muzica lui Mozart și o descrie. Și acum, când mă gândesc, într-un fel mă emoționează. Mă uitam cum a gândit scena, cum am gândit și eu, păstrând proporțiile. M-am bucurat să văd că și felul în care au am gândit, raportându-mă la rol, a fost cumva în același sens în care a gândit Forman, dar total diferit, în același timp. Plus că acolo ne mutăm în lumea filmului, unde cadrele sunt altele decât încadrarea în teatru.

I.V.: Asta spunea și prietenul meu, că acolo era o chestiune de încadrare tehnică, de mijloace care acolo erau formidabile și tocmai de aceea a apreciat foarte mult prestația dvs., care nu avea la îndemână instrumentele moderne de care dispunea Forman.
G.C.: Mulțumesc mult! Asta e frumusețea teatrului, că atunci când te afli în fața unui public și joci o asemenea piesă, care, după părerea mea, e una dintre cele mai bine scrise piese de teatru, din întreaga dramaturgie, ești în acest rol, singur cu spectatorii. Timp de trei ore, ei sunt singurii cărora tu te confesezi.

I.V.: La noi cred că Radu Beligan l-a jucat Salieri.
G.C.: Da, dar e într-o adaptare pentru TV, da, am văzut niște imagini. Nu am văzut tot.

Premiul UNITER pentru cel mai bun rol masculin: sursa unor animozități. George Costin: „Am văzut colegi care și-au pierdut mințile luând acest premiu și crezând că le va schimba soarta. Le-am spus: nu o să vă sune nimeni!”

I.V.: Ați luat, tot cu Trupa fără nume, Premiul UNITER pentru cel mai important rol masculin, în rolul Maiorului din Familia Tót, în anii 2011-2012. Ce importanță a avut acel premiu, și în general, ce importanță au premiile pentru un actor? Cât te consacră și cât te încurcă?
G.C.: Nu știu să vă răspund, pentru că în ceea ce mă privește, nu mi-a adus decât animozități. Mi-am spus punctul de vedere atunci când am fost invitat să ridic premiul și am declarat că nu voi putea să vin pentru că fusese atunci o situație pe care mi-o asum, și anume, noi făcusem și Îngeri în America, în paralel cu Familia Tót. Am fost foarte revoltat, pentru că, din punctul meu de vedere e unul dintre cele mai bune spectacole în care am jucat vreodată, nu neapărat creația mea, ci ca întreg, era un spectacol formidabil. Juriul nu a catadicsit să vină să vadă și acel spectacol, eu am considerat acest lucru ca fiind unul injust, le-am mulțumit frumos și m-am retras, anunțând că nu voi participa la gală. Dar mai aveam niște motive, și anume, efectiv nu cred în premii. Din păcate, la noi, și-au pierdut relevanța. Dacă te uiți, de exemplu, la zona Oscarurilor, sau Bafta, sau Premiile Moliere, nu cele de acum, din ultima decadă, pentru că, din punctul meu de vedere, și ele și-au pierdut din relevanță, dar dacă te uiți în timp, o să observi că cei care au primit aceste premii, în mare parte, au confirmat. Asta înseamnă că cei care au ales să le dea aceste premii au avut instinct bun, au apreciat bine arta lor. Nu o dată am văzut colegi care și-au pierdut mințile când au luat acest premiu, crezând că le va schimba cariera. Am făcut și imprudența să le spun unora dintre ei că nu o să îi sune nimeni după acest premiu. Să se bucure, să mulțumească frumos dar să ne vedem cu toții mai departe de treabă. Frumusețea acestei meserii e că trăiește și moare doar acolo, în sala de spectacol. După, nu mai contează nimic. Nici premiile, nimic. Doar dacă vrei să îți faci un nume în zona mondenă, ceea ce, pe mine, personal, nu m-a interesat niciodată.

I.V.: Deci a contat dar nu a fost fundamental pentru dvs., nici pentru evoluția trupei.
G.C.: Nu, cu siguranță nu.

Trupa fără nume, Trupa fără sediu

I.V.: Cum ați trecut peste avatarurile și mutațiile sediului? Trupa fără nume a fost mai degrabă Trupa fără sediu. Ea își câștigase un nume, prin reprezentanții, dar nu avea un sediu. A câta mutare s-a întâmplat?
G.C.: Probabil a patra și urmează a cincea. Nici nu știu cum să vă răspund la întrebarea asta.

I.V.: Nu a pus în pericol identitatea trupei această mutare constantă?
G.C.: Cu siguranță a pus și orice schimbări și alterări ireversibile produc asta. Dar ca să nu cădem în deznădejde…

I.V.: E un păcat!
G.C.: Tocmai. Dar păstrând proporțiile, le luăm ca pe niște provocări. Ne uităm în istorie și vedem că oricine a încercat vreodată să facă ceva, în domeniul teatral sau în oricare al domeniu, a trebuit să gestioneze o serie de crize, și cred că toți facem asta în viața noastră, indiferent unde ne-am duce orice carieră. Mai devreme sau mai târziu te vei trezi că trebuie să o aperi, că cineva te suspectează, șamd. Cum faci ceva relevant, cineva vine să te conteste, cineva vine să îți spună ceva, să te nege, șamd. E o chestiune care ține de destinul omului și de destinul artistic. Din păcate, la noi, e influențată această chestiune și de stilul acesta românesc, de o origine bizantino-latino-cum să îl mai denumim ca să îl înțelegem…

I.V.: Și oricum nu cred că am putea să îl înțelegem, orice instrument am avea la dispoziție.
G.C.: Să mai aducem în discuție și mitul lui Cain și Abel, al celui care are impresia că celuilalt îi merge mai bine și e favorizat de soartă, și atunci trebuie să îi crape capul cu o piatră. Toate acestea sunt provocări, dar pentru a face față, trebuie să le depășești. Aceasta e misiunea pe care eu, cel puțin, mi-am asumat-o, de când mi-am asumat și funcția de a conduce o instituție de cultură în România.

I.V.: Publicul s-a mutat după dvs. odată cu mutarea de la un sediu la altul?
G.C.: Da, avem un public fidel.

I.V.: De cincisprezece ani, e un public fidel, concret, nu e unul virtual. Îi cunoașteți, i-ați văzut pe spectatori. Vă puteți da seama ce înseamnă public fidelizat și public nou, de la o reprezentație la alta. Cam cât ați pierdut și cât ați câștigat? Care e pariul? Sper că o să faceți o premieră în toamnă. Vă așteptați să fie prezenți în sală mai degrabă cei care au fost prezenți la cele treizeci de piese de dinainte sau mizați mai degrabă pe un public nou?
G.C: Nu mizăm neapărat pe una dintre cele două categorii de public pe care le-ați descris. Ne este foarte drag și ne responsabilizează aprecierea unui public pe care ni l-am format în timp. Sunt oameni pe care am ajuns să îi considerăm prieteni, care vin în mod obsesiv și văd fiecare spectacol, fiecare reprezentație la câte unul dintre spectacole. Sunt anumite cercuri de public care preferă un actor, altele care preferă un altul. S-a format un soi de dinamică și o familie mai mare, fără nume, alcătuită din munca noastră și aprecierea lor. Ne gândim întotdeauna când jucăm la ei. Știm că vor fi în sală. Știm că ne recomandă. Întotdeauna! Asta e foarte frumos, un sentiment de familiaritate cu publicul. Și ne bucură atunci când oameni care nu au mai fost niciodată la teatru, căci, slavă Domnului, sunt foarte mulți, sau oameni care nu au mai fost de zeci de ani la teatru, spun „nu am mai fost de zece, douăzeci de ani la teatru, mă bucur că vin și vă văd spectacolele, ce frumos este, mai venim!” Ne gândim la ei când facem asta. Și mai ales ne gândim la cei care nu au mai fost niciodată la teatru sau care intră pentru prima dată după mult timp în sala de spectacole. Îi avem în cap, undeva, ne preocupă acest lucru. E o responsabilitate. Cred în responsabilitatea artistului față de public. E foarte important să ne gândim și chiar am vrut să vă întreb, cu riscul de a schimba rolurile acum….

I.V.: Eu sunt obișnuit să răspund!
G.C.: Și eu! La ce e bun teatrul? Chiar am vrut să vă întreb asta.

I.V.: Să răspund eu la întrebare?
G.C.: Când doriți dvs., și după emisiune!

I.V.: Nu, o să răspund în timpul emisiunii. Pe finalul emisiunii o să răspund și vă pun și o ultimă întrebare care seamănă cu aceasta. Dacă ați caracteriza Trupa fără nume, ce a adus ea nou în peisajul cultural și teatral bucureștean, privind în urma acestor cincisprezece ani?
G.C.: Un mod și o formă de a face teatru, care aduce aminte de rolul inițial al teatrului, anume acela de a crea bresle. Teatrul s-a creat în ghilde, în trupe mici, în bresle, care se suiau în căruțe și se plimbau de la o cetate la alta. Noi nu am avut neapărat o căruță și nu am avut multe cetăți, dar ne-am comportat ca atare. Într-un mediu, ne-am adunat cu toții, și am început ca niște artizani renascentiști, păstrând proporțiile, pentru că nu suntem, ne-am preocupat să fim buni meșteșugari, și să dăm o plus valoare – că tot se folosește foarte des termenul acesta – comunității. Să îi oferim ceea ce noi credem sau credem că are nevoie. Teatrul, de cea mai înaltă calitate intelectuală, prezentat într-o formă accesibilă, care să îl facă pe om să înțeleagă ce e acolo. Și să plece cu întrebări, descoperind lumi pe care nu și le-a imaginat. Eu acum am început să vă spun din răspunsurile pe care eu mi le dau întrebându-mă la ce e bun teatrul.

Reflexul societății românești e să își respingă valorile, dar să le confiște fără merit, atunci când alții le recunosc

I.V.: Sunt foarte atent. E și o îmbinare, într-o viziune de tip clasic, regizorală – Victor Ioan Frunză nu crede în interpretări foarte diferite de textul care a generat această reprezentație – și tinerețea actorilor. E un echilibru, e o îmbinare! În același timp e o trupă independentă care s-a clasicizat, care a devenit oficială, cumva, sub chipul unor centre culturale apărute după Revoluție. Cred că sunt încă două elemente care ar putea caracteriza acești cincisprezece ani.
G.C.: Cu siguranță, acolo unde am fost lăsați să ne facem treaba am făcut-o. Din păcate, nu trăim în Franța, care îi are pe Ariane Mnouchkine sau pe Peter Brook, sau în Marea Britanie sau în Italia, care l-au avut pe Strehler. Nu vreau să ne victimizăm și să ne victimizăm, dar trăim într-o societate care are un dar, așa, autodistructiv de a-și respinge valorile – și nu vorbim despre noi acum, și despre munca noastră. Colegii cu care eu lucrez știu că sunt valoroși. Incontestabil sunt valoroși. Și e o chestiune. Avem o tendință de a ne respinge valorile. Până când – foarte interesant pentru noi ca popor, până vine cineva din afară care vine și ne spune că suntem buni, și atunci descoperim și noi. Nu sunteți de acord cu asta?

I.V.: Sau când cineva dintre noi face un sprint de 100 m, că este la înot sau că este la atletism, și îl descoperim brusc, și ni se pare că ne reprezintă!
G.C.: Da, îl confiscăm!

I.V.: El se reprezintă pe sine, în primul rând, după aceea, sigur, dacă scrie România pe tricou, sau se cântă imnul nostru – e un lucru important, dar trebuie să ne gândim la lecția acestui triumf. Ce facem noi cu acest triumf? Ne privește pe noi, îl privește pe el? Mă refer explicit la campionul mondial la înot, David Popovici.
G.C.: Da, mi-am dat seama.

Criza proiectelor și a solidarității în jurul valorilor din România. Întrebarea zilei: Câți Picasso și câți Einstein au pierit din pricina sărăciei?

I.V.: Sigur că e un triumf, dar România a mai avut o campioană mondială la înot, acum zece-cincisprezece ani, Diana Mocanu. Sunt mai multe bazine olimpice în România după triumful ei? Nu. Iată că între cele două momente au trecut zece-cincisprezece ani. Ba chiar mai mult. E o performanță! Ca și la Simona Halep, mai degrabă sunt performanțe individuale. Vorbim despre triumful individual al unor sportivi naționali. Asta nu înseamnă un întreg mai bun. Nu înseamnă o echipă. Nu înseamnă solidaritate. Dacă există o criză, ea e a solidarității și a proiectelor în România.
G.C.: Foarte frumos ați punctat. Am urmărit interviul cu domnul Președinte al Academiei Române, Ion Aurel Pop, și ați punctat această chestiune, nu avem proiecte de țară. Și într-adevăr, nu avem. Asta se simte. Ce mi se pare fabulos este cum oamenii momentului, în general politicienii momentului în ascensiune, au învățat să desăvârșească arta de a disimula și de a specula momente. Probabil că aceasta e politica dintotdeauna, dar dincolo de acest tip, de politică…

I.V.: De aici și ideea de actor politic, că așa se și spune…
G.C.: Dincolo de a face repede o poză cu un campion, a cărui performanță nu are nimic de a face cu activitatea ta politică, ci strict cu determinarea și cu munca lui, așa cum bine ați spus, profiți de acest moment și te fotografiezi cu el. Dar eu, în naivitatea și utopia mea, în idealismul meu, eu tot sper că la un moment dat, această țară va reavea o clasă politică luminată, care va înțelege că este nevoie nu numai ca ea, clasa politică, să supraviețuiască și să învingă cu orice preț, ci efectiv să facă ceva concret și pe termen lung și pentru oamenii care au votat-o.

I.V.: Am scris cândva despre sport, eram chiar editorialist la Pro Sport. M-am ferit să scriu încă despre acest succes, pentru că trebuie să fie o oarecare distanță și trebuie să înțelegi semnificațiile ei în mijlocul unei societăți de tipul acesta care, încă o dată, este o performanță individuală. Și spune destul de puțin și despre sportivitatea noastră, că până la urmă, despre asta e vorba. Sportivitatea în toate sensurile, și acela al fair-playului: suntem noi fair-play, respectăm noi regulile? Avem noi o etică în joc? Avem o morală care să subsumeze acțiunile noastre? Mă îndoiesc. Și atunci e mai degrabă un instinct, o nevoie de model, de lider, de cineva care să tragă aspirațiile unei națiuni după el. Mai degrabă eu așa citesc efuziunea în jurul unor acțiuni de tipul acesta.
G.C.: E foarte bine că e punctat momentul, că avem un sportiv sau un artist care ia un premiu și are o realizare, dar, ulterior, noi ca societate, trebuie să ne punem problema cum putem să ajutăm să mergem mai departe. Cum putem să ajutăm să reedităm performanța și în altă parte, și cu alții? Paradoxal, cred că noi ca țară avem un bazin de talent extraordinar în foarte multe domenii. Artistic, sportiv, științific, chiar suntem un bazin genetic talentat. Dar în lipsa sprijinului juridic, logistic, legal, financiar, talentele dispar. Noi nu știm, de exemplu, în țările sărace, câți Picasso și câți Einstein au pierit de pojar la trei ani? Trebuie să dai șanse, să creezi mediul potrivit ca talentul să apară.

Sfânta Treime a unei națiuni: un popor educat, cu acces la cultură și sănătos. Crezul lui George Costin

I.V.: Și mai e ceva ce ne lipsește în ultima vreme, obsesia temelor mari. A depășirii unor mize mici pe termen scurt. România pare și-a pierdut această capacitate de a vedea pe termen lung, de a avea strategii și a alege care e domeniul în care vrea să se dezvolte. Nu cred că România va performa și în industrie, și în economie, și în alte lucruri, deși ar fi bine. Dar în cultură și în sport cu siguranță poate să o facă, dar pentru asta e nevoie de o strategie și de o susținere. Eu sunt pentru această idee, și nu pentru că sunt social-democrat, că statul trebuie să fie prezent în cultură. Și în criză. Dacă nu susținem domeniul în criză, când o facem?
G.C.: Eu aud de lucrul acesta de mult timp. Și sigur dvs. l-ați auzit și de mai multă vreme, dar acum s-a acutizat. E criză financiară, nu putem să mai dăm atât la cultură și la educație. Crezul meu social e că un popor educat, cu acces la cultură și sănătos, această Sfântă Treime a unei țări și a unei națiuni, va ști să facă și autostrăzi, va ști să ceară și industrie, și economie șamd. E inima unei societăți. În momentul în care scoți arta, scoți cultura și sănătatea e lăsată la nivel de subzistența, țara se diluează. În timp, își pierde identitatea, direcția și e ușor de făcut harcea-parcea. Din punctul meu de vedere asta se întâmplă cu România și îmi asum expresia.

I.V.: Ați făcut la Centrul Cultural Lumina inclusiv niște podcasturi, în pandemie. Cum a fost experiența? Au avut succes?
G.C.: Au avut un succes, dar au avut un succes atât cât s-a putut, pentru că experiența ne-a arătat că aceste podcasturi, dincolo de faptul că ne consumau mult timp, să le pregătim, aveau succes de moment. Asta au constatat toți cei care au încercat în pandemie să facă acest lucru.

I.V.: A fost invitat și Andrei Șerban…
G.C.: A fost! Au fost foarte utile și am avut feedback bun de la cei care le-au ascultat.

Ce aduce pete de umbră asupra Centrului Cultural Lumina? Dificultatea implementării unui model occidental

I.V.: Ce înseamnă Centrul Cultural Lumina? Ce aduce în această evoluție a Trupei fără nume? Ce elemente noi au apărut?
G.C.: Centrul Cultural Lumina ar trebui să creeze un cadru pentru dezvoltarea proiectului așa cum el s-a construit în timp. Ar trebui să fie un loc care să asigure, așa cum vorbeam mai devreme, predictibilitate pentru acest fel de a face teatru. Pentru artiștii care doresc să vină într-un loc pentru a sta, a cerceta și a crea altfel decât în goana aceasta repertorială cu care ne-am obișnuit în ultimii ani. Asta a fost intenția noastră și a mea ca director. Să creăm contextul ca artiști diferiți să poată să vină într-un loc și să aibă timpul necesar să lucreze aprofundat, să cerceteze! E un model pe care, repet, îl întâlnim, păstrând diferențele și proporțiile de rigoare, bineînțeles, în marile capitale ale lumii. Îl întâlnim în Italia, la Odin, la Eugenio Barba, îl întâlnim la Ariane Mnouchkine, l-am întâlnit la Jean Villar. Sunt niște principii sănătoase în spatele felului în care noi gândim teatrul, și am încercat să generăm un context suport. Cu mare dificultate și e din ce în ce mai greu, din păcate.

Trei idei ale lui George Costin pentru ameliorarea sectorului cultural: creșterea procentului din PB pentru Cultură, refacerea infrastructurii, dezvoltarea teatrelor regionale și de cartier

I.V.: Dacă ați identifica, numi, trei măsuri sau decizii pentru ameliorarea vieții culturale – mă gândesc la teatre în primul rând – care ar fi acelea?
G.C.: Dublarea bugetului, cel puțin – mă uitam peste ponderea din PIB alocată culturii pentru bugetul guvernului de la Budapesta, Ungaria. Cred că a fost la un moment dat și la 4% din PIB! 4%! România e undeva la 2%, dacă nu mă înșel. Deci aș dubla mâine bugetul și aș reface întreaga infrastructură care e la pământ, în București și nu numai, jumătate din teatre nu au autorizație de funcționare. Pică în cap, pur și simplu. Au bulină. Sunt spații nefuncționale. Nu au spații de depozitare, nu au nimic. Asta aș face. Din punct de vedere al realocării bugetului și infrastructurii de dezvoltare, aș reconstrui totul și aș face teatre regionale, teatre în fiecare cartier, aș împânzi cu spații de reprezentare. Astea sunt, poate, câteva dintre măsurile pe care le-aș lua.

Numirea directă a managerilor instituțiilor de cultură, o chestiune de responsabilitate a factorului politic. George Costin: managerilor li se spune „hai, te rog frumos, fă cumva, să fie liniște”

I.V.: Deci un buget mai consistent, infrastructura culturală, care e deficitară, și o măsură legislativă. Ce credeți că ar trebui făcut, și o să răspund și eu la asta, pentru a elimina această tensiune între zona independenților și cei care au contracte pe perioadă nedeterminată?
G.C.: În primul rând aș ajuta ambele părți în egală măsură și nu aș lua de la unele ca să dau la altele, cum se întâmplă acum. Luăm de la Teatrul cutare ca să facem evenimente stradale cu independenți. Nu aș face lucrul acesta. Aș începe prin a măsura impactul pe care le-au avut până acum atât zona instituționalizată, cât și zona independentă, și aș încerca să selectez lucrurile relevante, pe baza unor criterii, care trebuie stabilite. Nu oricine spune că e actor, repet, trebuie să și primească 2 milioane de lei ca să facă un proiect. Nu putem să facem asta, e o risipă. O dată. Doi: aș pieptăna toată legislația în materie de instituții de spectacole, efectiv aș elimina tot ce înseamnă management cultural, interviuri, examene, aș merge pe asumare directă. Așa cum prim-ministrul își asumă miniștrii, fie primarul, fie o nouă direcție a Culturii, la nivel de minister, să își asume și să își numească directorii, pentru că ceea ce se întâmplă acum e asta: o comisie difuză, vezi Doamne, fără ca primarul sau ministrul să știe, numește un director. Dacă el e bun sau nu, nu își mai asumă nimeni. Și asta e o problemă. Pentru că primarul orașului sau ministrul trebuie să își asume omul pe care îl numește. E direct în subordinea lui! Degeaba punem comisii de specialiști tampon între cele două puteri – ordonatorul principal și ordonatorul terțiar de credite, pentru că această problemă de asumare duce la tergiversarea unor probleme. E important că asumarea directorului vine și cu sprijinul pe care îl acorzi directorului. De obicei, directorii de teatru nu sunt sprijiniți de finanțator. E numit acolo și i se spune „te rog eu frumos, hai să facem cumva să fie liniște!”. Nimeni nu e preocupat să schimbe acolo, să desfacă, să reconstruiască șamd. Mai ales în acele instituții care au intrat într-un soi de anchilozare sau de inerție de-a lungul timpului. E nevoie ca finanțatorul să vină și să spună „dezleagă povestea, și eu te susțin!”

Evaluarea managerilor teatrelor bucureștene: persecuție politică

I.V.: Din această perspectivă, cum vedeți evaluarea recentă a unor manageri din teatrele bucureștene?
G.C.: Nedreaptă. Total nedreaptă. Nu poți să vii după doi ani de pandemie să judeci după încasări proprii. Punct. Restul nu mai contează. Când faci chestiunea aceasta este, din punctul meu de vedere, o persecuție politică. Nici mai mult, nici mai puțin. Cel puțin așa am simțit eu. Am lucrat la Teatrul Metropolis de mai bine de zece ani de zile. Știu foarte bine ce s-a făcut acolo, știu cum se vând biletele, în două minute se vindeau din momentul în care se puneau în vânzare, și asta nu numai la spectacolele la care jucam eu, la toate! Sunt atât de mulți artiști independenți – s-a tot vorbit că să ajutăm artiștii independenți – dar sunt atâția care au jucat acolo și au găsit, așa cum spuneam mai devreme, un mediu predictibil, bun, confortabil șamd. Să vii să spui că acel teatru nu e bun și directorul nu e bun, nu e justificat. Timpul va arăta că așa este dar din păcate, erorile care se fac în evaluările de teatru nu se mai pot îndrepta. Odată ce ai întrerupt cursul firesc al unei instituții, al unei trupe, al unui spectacol, nu mai poți să îl refaci, decât în altă formă, peste alți zece ani.

Teatrul e o experiență care te modifică: îți parvin, prin spectacol, regii, criminalii, eroii, îngerii, diavolul și Dumnezeu

I.V.: Aveți vreo replică favorită pe care ați rostit-o pe scenă?
G.C.: Am mai multe…

I.V.: Spuneți mai multe!
G.C.: M-ați luat pe nepregătite. Eram în poziția de director, acum, nu de actor. Am una, dar o spun cu ironie: „omul e un animal urât”, o spune Orgone în Tartuffe, și, poate una dintre replicile mele preferate: „arta e singura îndeletnicire care îmi îngăduie să înțeleg viața”.

I.V.: La ce e bun teatrul, și ne apropiem și de răspunsul meu. E o întrebare fundamentală, ca și cea a lui Hölderlin, „la ce bun poeți în vreme de restriște”, interpretată de Heidegger în Originea operei de artă. Sigur că viața noastră poate să fie fără teatru. Sigur că poate să fie fără să citim. Sigur că poate să fie fără să mergem la muzeu. Fără să ascultăm fără muzică clasică. Sigur că se poate trăi și așa. Doar că ar arăta mult mai rău. Am trăi mult mai rău și în orice caz nu am înțelege mare lucru. Teatrul e impredictibil și previzibil în același timp. Știi ceva pentru că dacă știi și ai citit piesa, știi replica pe care actorul o va spune la un moment dat. Însă jocul, întâlnirea dintre actori, ce se întâmplă pe scenă contează – de asta am spus că a fi actor e mai mult decât o meserie, e o vocație; am acces oarecum la asta pentru că am făcut Teologie și Teologia este de asemenea o vocație, nu este orice meserie, nu e o îndeletnicire. Teatrul și cultura în general scapă înțelegerii comune: e ceva mai mult decât ceea ce vezi. Ca să înțelegi ceea ce e cel mai banal, ca să dai semnificație lucrurilor banale care vin peste tine, ai nevoie de educație, ai nevoie de instrucție. Or teatrul e dintre cele mai incandescente forme de educație și de instrucție. Nu știu dacă e cel mai bun răspuns, dar e răspunsul de astăzi.
G.C.: Se apropie foarte mult și de felul în care eu gândesc lucrurile. Am să vă spun și eu perspectiva mea și poate cu asta încheiem. Câteva dintre lucrurile la care mă gândesc când îmi pun această întrebare: teatrul este bun pentru că te supune permanent, ca spectator, unor experiențe despre care habar nu aveai că există. De curând, sunt mândru tată a doi copii.

I.V.: Felicitări!
C.G.: Gemeni! Vă mulțumesc. Mă uitam la ei în căruț și mă uitam cum încep să apară elemente în jurul căruțului lor. Jucării, butaforii, decoruri. Deodată toată lumea din jurul lor le creează acest mediu care să le arate că lumea e mai mult decât oul din care tocmai au ieșit. Teatrul e bun pentru că îți arată că adevărul nu e în primul act, ci poate câteodată în ultimul, dacă e acolo, ți-i aduce pe înger și pe demon, ca să nu zic pe diavol și pe Dumnezeu, în carne și oase, în fața ta, ți-l arată pe criminal sărutându-și copii imediat după ce a făcut crima și prin asta te face pe tine ca om să identifici un tipar de care tu nu știai, și în felul acesta să te și ferești de el, în timp. Are un rol de a crea omului o experiență pe care nicio altă formă de artă nu o poate crea în acest mod atât de direct. Atât de direct! Îl vezi. Creează o lume virtuală instant. Timpul și spațiul se suspendă și tu deodată, ca spectator, ești în budoarul regelui, criminalului, care a trăit acum 500 de ani! Ești acolo, lângă el, îl vezi, îl înțelegi. Or, o asemenea experiență nu poate să nu te modifice și să nu îți arate cât de complicată e ființa omului. Mă gândeam că Hamlet e una dintre cele mai apreciate piese, și de multe ori m-am întrebat de ce, pentru că e o piesă îmbârligată, complicată, cu un erou care nu e deloc pozitiv, dar tocmai de aia cred că e iubită de spectatori, pentru că îți arată omul într-un tablou de contradicții, așa cum e omul. Nu e bun, nu e nici rău, e violent dar e și blând. Vrea să răzbune crima dar dă înapoi, are îndoieli. Omul e o ființă plină de îndoieli, nu e plină de certitudini. Și tocmai asta surprinde în teatru, complexitatea și paradoxurile din oameni. Nu vine cu răspunsuri, vine numai cu întrebări. Și pentru asta nu ai cum să nu îl iubești.

I.V.: E perspectiva lui Claudius!
G.C.: Da, da, da! Poate fi, într-adevăr!

I.V.: Mulțumesc mult., George Costin, pentru această discuție!
G.C.: Eu vă mulțumesc!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Peste 1400 de femei din Dâmbovița au fost testate gratuit pentru prevenirea cancerului de col uterin. Proiectul continuă!

Publicat

pe

Instituția Prefectului Județul Dâmbovița este partener în proiectul ”Screening pentru cancerul de col uterin și tratament precoce – SCCUT”, alături de Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului ”Alessandrescu – Rusescu”, Asociația ”Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen, Fundația ”Renașterea pentru educație, sănătate și cultură” și Asociația Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate – SASTIPEN.

În acest context, astăzi – 2 februarie 2023, a fost organizat la Târgoviște, la Universitatea Valahia, un eveniment de lansare a acestui amplu demers pentru îmbunătățirea prevenției cancerului de col uterin în Regiunea Sud Muntenia.

„Toți cei care suntem implicați în acest proiect avem un crez, și anume, că nimic nu este mai important decât viața însăși.

Ceea ce ne-am propus să facem prin acest proiect este cu adevărat un pas spre a salva vieți, a aduce zâmbete pe fețele a mii de familii și a generaliza un comportament sănătos în societate, și anume, prevenția.

Proiectul a pornit de la o realitate statistică foarte tristă pentru țara noastră: suntem pe primele locuri la mortalitate din cauza cancerului de col uterin și pe ultimele locuri la prevenție. Nu este de mirare! Așa a fost construit sistemul nostru sanitar și modelul cultural-educațional. Am fost mai degrabă încurajați să tratăm, nu să prevenim”, a spus prefectul județului Dâmbovița – Claudia Gilia.

Potrivit specialiștilor, România este pe primele locuri la incidența acestei boli din următoarele cauze:
– Lipsa controlului;
– Lipsa vaccinului;
– Teama de un diagnostic nefast;
– Puțini medici / cabinete, puține informații;
– Multe persoane neasigurate sau care fac parte din categorii vulnerabile.

Rezultatele de până acum ale proiectului „Screening pentru cancerul de col uterin și tratament precoce – SCCUT” în județul Dâmbovița:

6350 – femei informate
1402 – femei testate
– Găești – 132
– Moreni -136
– Gura – Ocniței -124
– Ludești -70
– Potlogi – 68
– Răzvad -80
– Poiana -52
– Produlești -57
– Morteni- 80
– Comișani -68
– Moroeni -89
– Nucet -54
– Valea-Mare -93
– Vișina -85
– Cobia -47

De reținut faptul că programele de screening scad riscul de cancer cu 30 până la 50%, sau chiar cu 80% dacă există o regularitate, iar un cancer descoperit în fază incipientă poate fi tratat cu o rată de succes de aproape 100%.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

4,5 milioane de euro pentru cămăși de poliție pe care sindicaliștii Europol le consideră „mizerii”

Publicat

pe

Polițiștii români sunt dezamăgiți. Noile cămăși care intră în componența uniformelor sunt sub orice critică. Reprezentanții Sindicatului Europol critică piesele de vestimentație pe care le numesc niște mizerii.

„Dacă în varianta „prototip” materialele prezentate erau la limita a ceea ce ne doream noi pentru polițiști, dar net superioare față de ce am purtat timp de 20 de ani, ceea ce s-a distribuit nu are nicio legătură cu specificațiile din caietele de sarcini și cu toate acestea, au fost recepționate, plătite și distribuite polițiștilor cu titlu de „noua uniformă”.

După cum puteți constata cu ochiul liber, în loc de materialul de tip „mesh” care trebuia să fie aplicat la subraț pentru respirabilitate, firma efectiv a cusut plasă de țânțari. Dacă la cămașa de prezentare a fost prezentă țesătura de tip „ripstop”, specifică uniformelor tactice pentru creșterea rezistenței, la cămașa primită de noii polițiști lipsește cu desăvârșire, iar materialul este un soi de tercot laminat, foarte ieftin, folosit în special la salopete. Inclusiv materialul „velcro” de pe braț este un „fake” ordinar pe care nici nu se poate fixa însemnul heraldic textil. Nici măcar culoarea nu s-au obosit să o respecte, cu toate că și aceasta este o condiție de sine stătătoare în cuprinsul caietului de sarcini.

Suma plătită pentru aceste mizerii se ridică la aproximativ 4,5 milioane euro pentru 3.000 de complete și ne sperie faptul că urmează să se mai cheltuiască încă 70 milioane de euro pentru toți polițiștii în activitate”, au scris, pe pagina lor de Facebook, reprezentanții Europol.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

 

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT

Web Analytics
View My Stats