„Adu-ți aminte să nu uiți”: nu e doar titlul ultimului roman publicat al lui Ștefan Mitroi, dar e și îndemnul pentru publicul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, de a nu rata dialogul pe care fostul ministru al Culturii l-a avut cu scriitorul teleormănean, în cadrul episodului XXV al acestui sezon. Veți afla de ce Teleormanul a fost confiscat, pe nedrept, de o figură politică, subminând pe nedrept un loc cu puternice rădăcini culturale, din care s-a ridicat tradiția unor titani precum Marin Preda, Zaharia Stancu sau Gala Galaction. Ștefan Mitroi povestește în exclusivitate, la microfonul Avangardei, ce înseamnă pentru el Teleormanul literaturii, al tradiției și al obiceiurilor, cum anume locurile sale natale i-au modelat un fel de libertate cu care a slujit, ani mai târziu, presa de calitate din primele decade ale democrației românești și care sunt poveștile reale de viață din spatele ficțiunilor care aduc, în paginile romanului recent publicat la RAO, o lume care n-are voie să dispară. În exclusivitate, scriitorul Ștefan Mitroi explică de ce crede că e „un pierzător de meserie”, și care sunt momentele în care, în ciuda acestei autobiografii, rămâne un răsfățat al lui Dumnezeu.

Interviul integral poate fi ascultat accesând linkul: https://www.youtube.com/watch?v=PtZXUfW6Cmc

Jurnalismul cultural, specie pe cale de dispariție

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Am astăzi deosebita bucurie să stau de vorbă cu jurnalistul și scriitorul Ștefan Mitroi. Domnule Mitroi, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!
Ștefan Mitroi: Și eu mulțumesc pentru invitație și, bineînțeles, bună ziua și din partea mea, dvs. și celor care ne vor privi și ne vor asculta.

I.V.: Am zis jurnalistul și scriitorul pentru că sunt cele două dimensiuni ale activității dvs. publice, literare. La care țineți mai mult?
Ș.M.: Zic unii oameni, mulți, puțini, sau unii dintre comentatorii textelor pe care le public, că de fapt, aș fi scriitor și când încerc să fac jurnalism. Cel puțin de niște ani fac doar jurnalism cultural, care e vecin, dacă nu cumva face un pas spre teritoriul literaturii.

I.V.: E și o specie pe cale de dispariție.
Ș.M.: Poate, dar nu mă așteptam să existe un public atât de interesat. Or el există, și asta mă bucură. Sincer să fiu, când scriam articole social-politice, mai scriam acum 10-11-15 ani…

I.V.: O să vorbim despre asta, mai ales despre perioada de dinainte de Revoluție…

Hate speech în online. Ștefan Mitroi: „Chiar și când am scris despre colinde, despre Crăciun, m-au înjurat unii de mamă”

Ș.M.: Asta e în Antichitate, la scara vieții mele… Dar atunci am colaborat vreo 6-7 ani la Jurnalul Național, aveam rubrică în fiecare săptămână. Primeam înjurături cu ghiotura… Chiar și când am scris despre colinde, despre Crăciun, m-au înjurat unii de mamă. Era în copilăria lui timpurie, Facebook-ul, și nu înțelegeam de ce. Am fost atât de amărât că m-am îndepărtat de zona asta și am spus că merg spre jurnalismul cultural. Adevărat, a plecat și Marius Tucă de acolo, am plecat și eu, am făcut o scurtă pauză, și acum sunt jurnalist în ziarul Lumina, unde public în fiecare vineri, la o rubrică numită „Îngândurările sufletului”. Nu fac politică aici sau fac politica sufletului, politica gândurilor.

I.V.: V-ați născut la Siliștea, în județul Teleorman, dar ați făcut facultatea la Iași. Ați absolvit Facultatea de Drept, la Universitatea „Al. I. Cuza” la Iași, pe care ați absolvit-o în 1980. Cum ați ajuns de la Siliștea la Iași și cum de opțiunea dvs. a fost Dreptul?
Ș.M.: Aș putea să răspund jumătate în glumă, jumătate în serios. Ca să existe o continuitate de nume în privința instituției în care urma să activez ca student, Liceul din Alexandria pe care l-am absolvit se numea și încă se numește „Al. I. Cuza” și firește că nu puteam să merg decât la Universitatea „Al. I. Cuza”. Asta în glumă…

I.V.: E ceva cale…
Ș.M.: Nu a fost însă chiar așa. Un coleg de-al meu de liceu, cu doi ani mai mare, o vedetă a liceului, scria și el, era membru al cenaclului liceului, era un fel de filosof al liceului, a ajuns student la Iași. Și sigur că în prima vacanță a venit la liceu. Știa că scriu, m-am întâlnit cu el. Zice: „Vino la Iași, că nu o să îți pară rău”. Și cumva l-am urmat pe el, deși, săracul, s-a îndepărtat de profesia pe care o alesese și de literatură. Din păcate, după ce a absolvit facultatea, și de viață… a căzut într-un alcoolism crunt, a pus mâinile pe piept și a plecat în altă parte… Dar așa am ajuns eu la Iași. Nu doar din cauza asta, sau nu doar din pricina asta. Mă gândeam că e un privilegiu să pășești peste pietrele pe care a călcat și Eminescu, și Creangă… Eram un băiat de la țară ca și Ion Creangă sau Eminescu, ori Sadoveanu și alți mari scriitori, și credeam că atingând urmele respective o să mă ajute să devin și eu un pic de scriitor mai târziu. Și cred că m-a ajutat.

Procurorul-scriitor. Cine a încălcat legea pentru Ștefan Mitroi ca să evite cei doi ani de stagiatură și să își schimbe cariera? „Băiatule, tu ești întreg la minte?”

I.V.: Dar ați mers la Facultatea de Drept, nu ați urmat Literele.
Ș.M.: Am mers la Facultatea de Drept, fiindcă era un calcul pragmatic. Știam unde ajung absolvenții de Filologie… în sate, departe… Dreptul – poate nu e chiar moral ce spun sau foarte moral – îți asigură o poziție socială legată de oraș. Puteai fi procuror, judecător, avocat, foarte puțini ajungeau în mediul rural și numai aceia de la coada mediilor absolvenților, juriștii, notarii… Nu era o meserie căutată pe vremea mea! Era la coada repartițiilor! Nu se înghesuia nimeni să fie notar!

I.V.: Nu erau atâtea tranzacții ca astăzi!
Ș.M.: Nu! Nu se înghesuia nimeni să devină notar. Să fi știut ce căutare o să aibă după 1990, probabil toți s-ar fi făcut notari…

I.V.: Și ei sunt, în felul lor, niște scriitori…
Ș.M.: E adevărat!

I.V.: Au formule succinte, remarcabile… Dar de ce nu ați profesat? De ce nu ați devenit nu notar, ci avocat, judecător sau procuror?
Ș.M.: Am fost puțin procuror la Alexandria, că acolo am primit repartiție…

I.V.: V-ați întors acasă!
Ș.M.: Aproape! Timp de două luni… La 14 km de părinții mei, spre încântarea lor și spre bucuria, mai ales, a tatălui meu, un fel de Moromete de-adevăratelea! A zis: „am băiatul procuror la Alexandria!”, așa, glumind, cum glumește Moromete în cartea lui Marin Preda. Zice: „acum o să îți fac o listă cu ăia pe care trebuie să îi arestezi…” Sigur că el nu voia să arestez pe nimeni. A avut relații bune. Tatăl meu era un om hâtru, dar a avut relații bune mai cu toți oamenii din sat. Numai că am văzut că nu mi se potrivește, deși nu am făcut mare lucru ca procuror… eram băgător de seamă, pentru că eram procuror stagiar. Nu aveam voie să semnez acte, mandate de percheziție, de arestare… eram pe lângă procurorii cu vechime și mă uitam ce fac ei și îmi spuneam: „Nu cred că e de mine! Nu e pentru sufletul meu!” Mai ales că într-o zi s-a întâmplat ceva. Erau mulți oameni, pe vremea aceea, pe holurile procuraturii, înțeleg că acum nu poți să mai intri scai în fața procuraturii…

I.V.: Cât timp ați fost procuror?
Ș.M.: Numai două luni! Și s-a repezit să îmi pupe mâna. Nu știu ce i-a venit, poate că știa, a văzut că sunt procuror, că am ieșit dintr-un birou pe care scria „Procurori”. Mi s-a părut că seamănă cu mama și mi-a fost greu să accept…

I.V.: O vreme ați lucrat la Casa de Cultură a Studenților?
Ș.M.: Numai puțin! Ar fi trebuit, după lege, să îmi fac stagiatura, nu intram în procuratură până nu făceam doi ani de stagiatură, urmați de un examen sumar, să fiu procuror titular, nu stagiar, dar procurorii erau chemați după facultate la Procuratura generală. Era Procuror General al României un… nu îi zic tovarăș, ci domn, pentru că a fost un domn cu mine, Popovici! Am depus toți jurământul… Și a întrebat dacă cineva are vreo problemă. Eu purtasem niște discuții prealabile cu șeful cadrelor din Procuratura Generală… și îi spusesem de intenția mea de a pleca din Procuratură, zic: „vreau să fiu jurnalist, scriitor”. Se uita la mine ca la un infractor. „Băiatule, tu ești întreg la minte? Părinții tăi știu?! Așa, te duci după cai verzi pe pereți?!” Nici nu voia să audă. „Nu vreau să mai stau de vorbă cu tine!” Aproape că băgase frica în mine. Și sigur, cu frica aceasta a mea, am stat mult până să ridic două degete și să răspund că aș avea o problemă, când a întrebat Procurorul General. Colegii mei din stânga și din dreapta, cu care făcusem Armata: „Spune acum, că e momentul!” Am ridicat mâna. „Ia spune, tinere!” Cred că m-a ajutat Dumnezeu. Am spus niște vorbe frumoase, despre cât de mult prețuiesc profesia de procuror și tocmai de aceea eu nu vreau să o înșel, că vreau să fiu jurnalist, scriitor…. A început să râdă, din ce în ce mai tare. „Uite ce e, o să încalc legea pentru tine, și o să îți semnez transferul, înainte de a face cei doi ani de stagiatură.” După asta m-am dus cu alt curaj la directorul cadrelor, și ce era să mai zic. Am fost la șeful cadrelor și mi-a zis: „O să îți pară ție rău că nu ți-ai făcut măcar stagiatura!” Mi-a semnat. M-am dus la Casa de Cultură a Studenților, acolo am găsit un post…

I.V.: „Grigore Preoteasa”.
Ș.M.: Acolo am găsit un post, mai prost plătit! Nici procurorii nu aveau lefuri de speriat pe vremea aceea.

Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, o insulă de libertate în inima comunismului

I.V.: Ceea ce spuneți face parte din decada anilor ’80. Se mai păstra ceva din atmosfera unor întâlniri, dezbateri? Acela este un loc care a fost consacrat dezbaterilor.
Ș.M.: Vorbiți de Casa de Cultură a Studenților? Absolut!

I.V.: Pentru că era un spațiu destul de liber. Era în comunism, e adevărat, în perioada de liberalizare a comunismului românesc…
Ș.M.: Vă dau un exemplu. Erau cele mai bune filme din oraș. Puteai să le vezi la Casa de Cultură a Studenților, care era un fel de cinematecă și unde venea și făcea un preambul al filmului respectiv, nimeni altul decât I.D. Suchianu.

I.V.: Marele critic! Am avut-o invitată și pe dna. prof. Manuela Cernat săptămâna trecută și mi-a povestit despre Casa de Cultură a Studenților.
S.M.: Am văzut! Era „Grupul Song” cu Ioan Luchian Mihalea, cu care eram coleg, era un cineclub condus de un cineast amator și un fotograf profesionist, Emilian Urse, înțeleg că încă trăiește, îi doresc multă sănătate!

I.V.: Deci aveți amintiri frumoase din perioada aceea!
Ș.M.: Absolut! Era Teatrul Podul – cred că era insula de libertate cea mai puternică din tot Bucureștiul…

I.V.: Asta e important, pentru că erau deja anii grei ai dictaturii lui Ceaușescu.

Ștefan Mitroi: „Da, dacă mi s-ar da ocazia să mă nasc din nou, sigur că aș alege aceeași mamă și același loc”

I.V.: Spuneți că v-ați născut la țară, acesta este adevărul istoric, și eu m-am născut la țară!
Ș.M.: Așa spune certificatul meu de naștere! Îmi mai spunea și mama, din când în când…

I.V.: Considerați că asta a fost un avantaj sau un dezavantaj în viața dvs.?
Ș.M.: Da, dacă mi s-ar da ocazia să mă nasc din nou, sigur că aș alege aceeași mamă și același loc.

I.V.: Faptul că v-ați născut la țară nu v-a creat niciun fel de complex și v-a ajutat în ceea ce ați scris…
Ș.M.: Nu! Dimpotrivă, asta îi enervează pe cei mai apropiați cititori ai mei, adică fiul meu cel mic și soția mea: „Dar tu nu te poți desprinde deloc de lumea aceea? Mai caută și alte teme! Tot de lumea copilăriei tale scrii, tot despre oamenii care nu mai sunt, tot despre întâmplări…” Sigur că eu nu povestesc amintiri din copilărie, cum greșit au înțeles unii. Eu mă folosesc de ele, încercând să torn în poveste niște stropi, niște picături de magie, nu știu dacă mulți sau puțini, dar s-ar părea că unora le place ceea ce spun.

I.V.: O să vorbim despre ultima dvs. carte…
Ș.M.: Ultima apărută, sper să mai apuc să mai scriu…

I.V.: Ultima apărută, am și vorbit la lansarea de la Târgul Bookfest, și vom discuta separat de această carte apărută la Editura RAO, Adu-ți aminte să nu uiți, care are un succes important. După Revoluție ați făcut presă, ați condus vreo doi ani, dacă nu mă înșel, unul dintre titlurile importante ale României democrate…

Politizarea elitelor: în comunism, intelectualii erau cu greu unși membri de partid. Ștefan Mitroi: „am fost făcut membru de partid cu mari pile. Dacă mai aveam răbdare, mă scăpam dizident”

Ș.M.: De la Casa de Cultură a Studenților am plecat la Scânteia tineretului, și după trei zile era să fiu returnat, să plec înapoi, pentru că au descoperit că nu sunt membru de partid. Ceea ce era adevărat.

I.V.: Nu ați fost membru de partid.
Ș.M.: Ba am fost, dar făcut atunci, cu mari pile. Intelectualii erau făcuți destul de greu membrii de partid. În studenție nu am fost făcut membru de partid, și puțintei, așa, vreo doi-trei ani, dacă mai aveam răbdare, și mă scăpam dizident. Nu am fost dizident, și nu aș putea să mă împăunez cu asta.

I.V.: Ați lucrat la Scânteia tineretului la finalul anilor ’80, ziar pe care l-ați condus după Revoluție. Ați fost doi ani redactor-șef la Tineretul liber.
Ș.M.: Da, atunci s-au făcut alegeri, au votat toți colegii, și chiar în unanimitate m-au ales redactor-șef al ziarului.

I.V.: Ați fost singura opțiune atunci a colegilor?
Ș.M.: Singura opțiune, da!

I.V.: Într-o echipă formidabilă de gazetari. După Revoluție, trebuie să spunem, tirajele erau de ordinul sutelor de mii… ce tiraj avea?
Ș.M.: Tirajul maxim a fost de 700000 sau 800000. Dar cererea era mai mare. Nu se putea mai mult pentru că nu existau tipografii, depășeau capacitatea combinatului Casa Presei Libere, căci așa se numea mai nou, și în altă parte nu aveam unde să tipărim, pentru că s-a păstrat gradual, după tirajele de dinainte… cel mai mare tiraj îl avea Scânteia, apoi, mai nou, Adevărul, a apărut România liberă și apoi Scânteia liberă, adică noi, Tineretul liber. Și a trebuit să rămână cu tirajul cel mai mare Adevărul, al doilea după tiraj a fost România liberă și apoi noi… dar noi ne puteam duce la 800000, mai mult nu aveam unde. Testul radicalismului politic în presa liberă din primii ani ai democrației românești.

Ștefan Mitroi, amintiri din timpul mandatului de redactor-șef la Tineretul liber: cât de greu a fost de obținut echilibrul dintre articolele radical anti-, respectiv pro-Iliescu, imediat după Revoluție?

I.V.: Ce ați simțit nevoia să schimbați, după Revoluție, în profilul gazetei, prin comparație cu celelalte două mari cotidiane, România liberă și Adevărul?
Ș.M.: Era cu adevărat tineresc, păstra un echilibru. Scriam și despre cei din stânga, și despre cei din dreapta. Ba chiar am supărat unii colegi. Erau colegi care scriau articole vehement anti-Iliescu, dar erau și alții mult prea pro-Iliescu, dacă pot spune așa. Încercam să le pun alături, ziarul să își păstreze un echilibru. Și asta a contat foarte mult. Relația cu cititorii: am și făcut sondaje de opinie atunci și, deși nu eram ziarul cu tirajul cel mai mare, eram cel mai simpatizat cotidian din România. Noi ne bucuram de simpatia cea mai mare.

I.V.: Aveați respectul publicului și aveați o relație diferită cu el: modul în care apăreai atunci în tipar era distinct, conta să ajungă ziarul la tine acasă.
Ș.M.: Am făcut greșeli. Nu mă învățase nimeni să fiu redactor-șef. Să îi conduc pe cine? Pe foștii mei colegi de ieri sau de alaltăieri. Era foarte greu să am autoritate.

Caz atipic în istoria presei românești. O redacție formată dintr-o echipă de treizeci de autori de cărți: „Puteam fonda o filială, după toate regulile de mai târziu ale Uniunii Scriitorilor”

I.V.: Dacă ar fi să dați câteva nume din echipa aceea, cu cine ați lucrat atunci?
Ș.M.: Dumnezeu să îl ierte, pentru că și el a plecat dintre noi, Lucian Avramescu.

I.V.: Poetul Lucian Avramescu, cel care a și fondat apoi A.M. Press.
Ș.M.: Constantin Sorescu nu mai există nici el, era critic literar… apoi a intrat puțin în politică… A fost deputat…

I.V.: Horia Alexandrescu, cel care a fost secretat general de redacție… Aurel Perva? Un condei interesant, de scriitor, și el.
Ș.M.: Din păcate, și el s-a dus. Nu știu, mai puțin scriitor. El era externist, avea un stil… nu avea legături cu literatura, nu, nu, era comentator de politică externă. Doina Fruntelată, soția regretatului Nicolae Dan Fruntelată, Mircea Florin Șandru, un poet redutabil; Cornel Ostahie, și el, săracul, a murit, poet foarte bun, Laurențiu Olan; poet foarte bun; Eugen Mihăiescu; Constantin Stan. De fapt, eram, făcuserăm noi un calcul, vreo 30 de oameni cu cărți, în 1989. Puteam să înființăm oricând o filială după regulile de mai târziu ale Uniunii Scriitorilor.

I.V.: Care ar fi cel mai important succes din perioada în care ați condus Tineretul liber? Vă amintiți vreo campanie pe care ziarul a ținut-o?
Ș.M.: Am făcut multe campanii…

I.V.: Dacă ar fi să numiți una care a contat atunci?
Ș.M.: O să vă spun chiar două năstrușnicii jurnalistice. Chiar eram niște oameni liberi. Și înainte de a răspunde la întrebarea asta, trebuie să spun… poate că am făcut și greșeli…

I.V.: Asta voiam să vă întreb. Ați dat-o în bară vreodată?
Ș.M.: Nu să o dăm în bară… dar acum, retrospectiv privind lucrurile, sigur că gândesc altfel. Atunci am apreciat cumva, nu cum trebuie, îmi dau eu seama acum, poate unii au zis domnule, ăsta e prea de stânga, sau prea de dreapta, deși noi nu voiam să fim nici așa, nici așa. Dar m-aș întoarce la campanii. Odată am cerut fiecare să vină cu un lucru inedit. Am instituit, inițiat, un premiu. A fost o vânzoleală! Au venit oameni cu documente ale familiei lui Ceaușescu, erau printre primii care intraseră în casa din Primăverii, inclusiv cu carnetul de sindicat al lui Ceaușescu… au venit personaje care aveau 70-80-90 de ani cu documente veritabile, și în funcție de importanța lor, noi am stabilit niște câștigători. Asta a fost una dintre campanii. Pe partea de joacă jurnalistică. Altă dată am încropit noi o scrisoare convingătoare și am spus că un milionar american – și am dat și date, că e infirm, e în cărucior cu rotile, dar caută o fată din România, bună la suflet, frumoasă… – nu vă mai spun ce înghesuială a fost și câte scrisori am primit… deși sigur, a fost o glumă! Altă dată a fost o gafă care era să ne coste…

I.V.: Și nu era 1 aprilie…
Ș.M.: Urma să vină Margaret Thatcher într-o vizită în România sau cineva important din Marea Britanie aici, și noi am zis că cei care sunt înscriși la Dacia, că încă se păstraseră înscrierile de până în 1989, că nu își luau atât de repede mașina, vor fi mutați pe altă listă, nu știu ce marcă britanică urma să vină, ca urmare a prieteniei noastre româno-britanice, doar că numărul este limitat și rugăm să sune la… și am dat telefonul Circului!

I.V.: Și au sunat?
Ș.M.: Ooo, au blocat linia!

I.V.: Aici a fost o exagerare!
Ș.M.: Din joacă, eram totuși niște oameni care aveau 30 de ani și un pic, nu eram chiar copți la minte, ne jucam. Dar ne-au iertat cei de la Circ!

I.V.: Asta spune ceva și despre încrederea publicului.

„Astăzi nu mai există presă”. Semnat, cu durere, Ștefan Mitroi

I.V.: Nu pot să nu vă întreb: cum vi se pare presa de astăzi?
Ș.M.: Astăzi nu mai există presă. Cu durere o spun, presa de azi este inexistentă. Astăzi contează numai televizorul. Dacă nu apari la televizor nu exiști. Ziarele pe hârtie, alea câte mai există…

I.V.: Puține, oricum…
Ș.M.: Au un tiraj derizoriu, la 5000-7000-1000.

I.V.: E un paradox, au un tiraj mai mic decât ce avea presa culturală înainte, care avea și ea tiraje consistente. Eu am promovat în 2015 și acum aș face la fel, o lege de susținere de la bugetul de stat a presei culturale. Altfel, dacă lași la mâna pieței marile noastre publicații culturale sucombă, așa cum s-a întâmplat cu publicațiile mai vechi, de dinainte de Revoluție, sau chiar mai noi. Acum, 1250000 de euro de la bugetul de stat merg către susținerea publicațiilor de cultură. Cele care sunt ale Uniunilor de creatori – Uniunea Scriitorilor are 9 astfel de publicații, dar și cele ale creatorilor independenți. Problema e și a publicului. Vânzările sunt tot mai puține, publicul e tot mai restrâns.
Ș.M.: E adevărat, e și a publicului. Dar publicul a fost educat cumva chiar de presă, de ziariști, în direcția aceasta. Mă întorc la televiziune. Am vorbit cu oameni din televiziune, că mai cunosc. Am întrebat: „domnule, de ce nu invitați și un scriitor, de ce nu prezentați la televiziunile de știri, de nișă, o carte, că până la urmă și aceasta este o informație!” „Pentru cine, domnule, nu gustă publicul asta…”. „Publicul gustă ce l-ați învățat voi să guste”. Vorbeam cu un prieten venind încoace, pe drum: a murit nu știu ce guru de la Bran. Au fost toate televiziunile, au transmis de acolo, de la înmormântarea lui. Dar scriitori importanți, academicieni, profesori importanți, doctori, nici măcar pe burtieră nu apar. Nu se scrie nimic. Mi se pare foarte, foarte trist.

Renașterea României trebuie să înceapă dinspre cultură

I.V.: Recent, nu eram în țară, a murit Peter Brook. Specialist în Shakespeare, omul-teatru, cum i s-a spus. Și vreau să spun că toată presa scria. Am luat Libération, în ziua aceea. Era pe prima pagină. Plus alte pagini din interior erau dedicate lui Peter Brook. Marile ziare franceze scriau despre asta. Deci argumentul pe care îl dăm că și la alții e la fel e un argument fals, e un alibi, de multe ori, pentru niște decizii proaste pe care le luăm.
Ș.M.: Plus că, cumva, ține de tradiție faptul că mai sunt ziare. „Domnule, e concurența, a venit internetul! Nu poate să supraviețuiască presa scrisă”. Dar în Anglia, în SUA, în Germania, în țări cu tradiție îndelungată, mai mare decât a noastră, de ce există ziare care încă se vând? Sunt abonamente! Ține cumva de felul lor, mai aristocratic, în sens cultural, decât al nostru. Felul lor de a fi! Dimineața, nu poți să te gândești că îți începi dimineața bine dacă nu îți așezi lângă o cafea un ziar, să auzi foșnetul hârtiei, să simți mirosul de cerneală, decât dacă deschizi calculatorul și citești ziarul pe internet. Citești, dar e o citire rece. Nu are căldura literei așezate pe hârtie.

I.V.: Marile ziare în occident continuă să aibă suplimente culturale.
Ș.M.: Ce spuneați de Peter Brook, care totuși a murit la o vârstă respectabilă, la 97 de ani, sigur că și muritorii sunt muritori, încă o dovadă în plus…. Eram în Franța, chiar la Paris, în urmă cu cinci ani, cu Dinu Săraru, era Hollande președinte, și urmau să ducă în Panteon, parcă, patru figuri marcante: doi sau trei eroi ai rezistenței anti-fasciste, unul chiar din vremea aia murise, în timpul războiului; două – că erau două doamne – până în anii din urmă, că muriseră pe la vreo 90 de ani, și încă cineva. Toată presa a dezbătut cu vreo două-trei zile înainte asta. Nu au mai fost nici de stânga, nici de dreapta. S-a făcut o mare ceremonie cu scaune, în fața Panteonului, cu Președintele.

I.V.: O formă de a-ți arăta recunoștința față de niște oameni extraordinari.
Ș.M.: E o țară care se respectă. Ce înseamnă cultura acolo, ce înseamnă respectul…

I.V.: Memoria!
Ș.M.: Identitatea! Și dacă mai adaug și la asta că plimbându-mă din sudul Franței, venind cu o mașină închiriată că eram patru sau cinci, până la Paris, și aproape că nu era sat în care să intrăm și să nu scrie „Franța eternă și rurală!”

I.V.: E o formă de a-ți arăta recunoștința. Din păcate, noi avem un elan distructiv. Pare că nimeni nu rămâne neatacat, ceea ce nu e chiar în regulă.
Ș.M.: Nu pentru că vorbesc cu un fost ministru al Culturii, chiar de două ori, dar progresul sau renașterea României dinspre cultură trebuie să înceapă.

I.V.: Oricum, e locul din care putem să ne afirmăm cu adevărat.
Ș.M.: O reformă spirituală care să își dea mâna cu o reformă morală, și vom asista și la revigorarea României. Noi trebuie să ne însănătoșim cultural și moral în primul rând.

I.V.: Sunteți mai degrabă pesimist sau optimist în privința viitorului României?
Ș.M.: Sunt mai degrabă bătrân și aproape indiferent, pentru că este un orizont de timp pe care cei de vârsta mea nu or să îl mai prindă, dar pentru ceea ce înseamnă viitorul din timpul vieții mele sunt mai degrabă pesimist. Și îmi pare rău că spun asta, nu aș vrea fiu.

TVR trăiește prea mult din „conserve”

I.V.: Rămânem puțin în zona presei, pentru că ați lucrat și în televiziunea publică, în Televiziunea Română…
Ș.M.: Trei ani!

I.V.: Credeți că postul public de televiziune își îndeplinește rolul în ceea ce înseamnă instrucția și educația?
Ș.M.: Nu mă uit atât de des la emisiunile postului public de televiziune, deși aș putea să o fac, măcar din solidaritate, că am trecut și eu pe acolo. Dar într-o oarecare măsură, nu în totalitate, postul public de televiziune nu cred că trebuie să cadă în capcana de a intra în concurență cu posturile comerciale, pentru că menirea lui este cu totul alta. Trăiește de prea multe ori din conserve. Sigur că sunt bune și ele. Are o mare avere de care dispune, arhiva. Și din când în când mai trebuie aduse și momente strălucitoare din trecut, dar nu atât de des pe cât o face ea. Nu mai avem oameni care scriu umor, nu mai avem actori care rostesc umor. Este bine că pentru memoria inimii noastre întotdeauna Dem Rădulescu e viu, Marin Moraru e viu, dar parcă am vrea să vedem și un nou Dem Rădulescu, și un nou Marin Moraru, și o nouă Stela Popescu… Nu prea îi vedem, nu prea îi vedem.

I.V.: Aici e mai dificil. E o chestiune care ține nu numai de televiziune.

Adu-ți aminte să nu uiți: viața bate literatura. Când hoții de cai și personajele temute la Bucureștiului își iau viața de la capăt, în ultimul roman al lui Ștefan Mitroi

După ce ați scris mai multe cărți – ați și primit Premiul Academiei, dacă nu greșesc, pentru un roman, Dulce ca pelinul, scris în 2008-2009.
Ș.M.: Da, Premiul Academiei se dă la doi ani după apariția cărții. Deci în 2010.

I.V.: Și ultima carte apărută este aceasta: Adu-ți aminte să nu uiți. Am fost și eu la lansare.
Ș.M.: Ați și vorbit. Sunteți, ca să zic așa, primul meu critic literar.

I.V.: O carte foarte bună, sunt sigur că o să aibă succes. Este o carte despre Câmpia Bărăganului, despre Teleorman, este, după cum scrie pe coperta interioară, o carte despre istorie. Istoria cu I mare, despre acest trecut care se prelungește în noi, în locurile în care trăim, prin ceea ce ni se întâmplă, în întâmplările miraculoase ale vieții, și istoriile unor personaje formidabile. Am spus și la lansare: Dumitru Bălăureanu e unul dintre cele mai interesante personaje care există în literatura română.
Ș.M.: Ceea ce nu ați spus la lansare e că a existat adevăratul Dumitru Bălăureanu, un văr al bunicii mele materne. Sigur că l-am dus cu mult în trecut, pentru că în ultimii 5-6 ani l-am prins în viață. Era un fel personaj de temut în lumea Bucureștiului, în lumea de la marginea legii din București. Îmi povesteau bunica sau un frate mai mare al tatei, Mancioacă: intra în orice cârciumă sau restaurant din București și amuțea toată lumea.

I.V.: Seamănă Dumitru Bălăureanu despre care vorbiți și care există cu Dumitru Bălăureanu din roman? V-a folosit el ca sursă pentru roman?
Ș.M.: Cred că i-am folosit numai numele. Deși și Dumitru Bălăureanu din realitate a fost puțin hoț de cai. Dumitru Bălăureanu din carte a fost chiar hoț de cai. Cu asta s-a îndeletnicit toată viața lui din roman. Cel din carte a avut mai multă poezie decât cel din viață.

I.V.: E multă poezie în carte. Personajul principal se naște în același an cu Alexandria însăși, cu una dintre cele zece Alexandrii din lume. Și George Washington e născut într-una dintre ele, cel care a devenit Președintele SUA.
Ș.M.: E adevărat.

I.V.: Deci este o poveste, un centenar al Alexandriei și al personajului. Se nasc în 1834.
Ș.M.: Am descoperit recent că există Alexandria în Italia și că acolo s-a născut Umberto Eco. Nu știu, poate greșesc, dar cred că nu greșesc, am citit recent. Nu mai vorbesc de Alexandria din Egipt, celebra bibliotecă. Toate Alexandriile sunt celebre! Trebuia să fac ceva și pentru Alexandria mea, orașul unde am făcut liceul, nu?

Bagatelizarea Teleormanului, revolta lui Ștefan Mitroi

I.V.: Cum simțeați în anii din urmă când Alexandria și Teleormanul erau privite cu ironie, ca să zic așa, de foarte mulți din țară, prin prisma unui singur om?
Ș.M.: Un fel de revoltă. Chiar am fost revoltat. Dar de când îmi povestea teleormăneanca Floarea Calotă, mai cunoscută decât mine, mult…

I.V.: Și nu pentru că a avut vreun rol politic, ci pentru că este o mare artistă…
Ș.M.: Într-adevăr e o mare artistă și scrie, multe dintre textele cântecelor ei sunt scrise de ea. Ea coase, are o colecție impresionantă de costume populare, peste vreo 250-300, și suferă pentru că sar de la una la alta…

I.V.: În anii ’90 a făcut politică social-democrată.
Ș.M.: Nu găsește un loc să devină muzeu în care să fie expuse costumele acestea. Nu a găsit încă pe cineva dispus să le primească. Nu știu unde, nu știu cu cine a vorbit. Dar nu e timpul trecut. Îmi spunea, și eu m-aș bucura chiar cineva din Teleorman să se grăbească, să intre în posesia acestor costume și să deschidă, bunăoară la Alexandria, un muzeu al acestor costume. Un muzeu al costumului popular autentic, căruia să i să dea numele chiar Floarea Calotă. Înțeleg că peste puțin timp va fi repusă în funcțiune vechea Casă de Cultură a Sindicatelor, acum este a orașului, a municipiului, se lucrează acum la renovarea ei, și va purta numele lui Liviu Vasilică.

I.V.: Alt mare artist! Deci simțeați revoltă atunci!
Ș.M.: Da, întorcându-ne. Repet, stați de vorbă cu un om aproape bătrân. Există riscul să pierdem din idei pe parcursul discuției noastre.

I.V.: Nu, nu exagerați.

Copii huiduiți la Festivalul folcloric din Cișmigiu, doar pentru că sunt din Teleorman

Ș.M.: Îmi spunea că la Festivalul acesta unde vin grupuri folclorice de copii, în Cișmigiu, a venit și un grup din Alexandria. Copii frumoși, talentați, în costume populare. Și când au fost anunțați, unii – căci nu tot publicul, unii au huiduit! Mi s-a părut inadmisibil!

I.V.: Absolut!
Ș.M.: Mă bucur că nu am fost acolo, că aș fi sărit la gâtul lor, zău!

I.V.: Să reduci un oraș sau un județ la un singur om…
Ș.M.: Dar erau niște copii! Mi s-a întâmplat și mie: „uite-l!” Eu nu sunt din Teleormanul lui Dragnea, deși e din Teleorman și el. Eu sunt din Teleormanul lui Constantin Noica, și nu pentru că e născut în aceeași comună cu mine sau eu sunt născut în aceeași comună cu el.

I.V.: La Siliștea!
Ș.M.: Vitănești! Comuna Vitănești!

I.V.: Satul Siliștea.
Ș.M.: Din comuna Vitănești, da! Comuna lui Marin Preda! Sunt trei Siliști în Teleorman. Siliștea-Gumești și e, spre Videle, Siliștea Nouă. Sunt din Teleormanul lui Zaharia Stancu, cel pe care, după acte, îl chema Mitroi, din Salcia. Pe toți frații lui i-a chemat astfel!

I.V.: Scriitor important, Președinte al Uniunii Scriitorilor.

Ștefan Mitroi: „M-am găsit înmormântat acolo. M-am înfrigurat puțin”

Ș.M.: E plin cimitirul din Salcia, am fost acolo să văd, de cruci pe care scrie Mitroi, și pe vreo două-trei m-am găsit înmormântat acolo. M-am înfrigurat puțin. Ștefan Mitroi. Sigur că erau alți Ștefani Mitroi, nu eu, dar a fost un neam mai mare decât era la mine în sat, neamul Mitroi, la Salcia. Sunt din Teleormanul lui Gala Galaction, lui Dimitrie Stelaru, dacă vreți, chiar din Teleormanul lui Miron Radu Paraschivescu, care nu a stat mult în Teleorman, dar s-a născut totuși la Zimnicea.

I.V.: Este acest roman, Adu-ți aminte să nu uiți, un răspuns, un elogiu pe care îl aduceți Teleormanului și Alexandriei?
Ș.M.: Da, însă nu am vrut cumva o revanșă față de cei care au huiduit sau înjură Teleormanul. Pentru că ei nu știu ce județ avem sau ce județ profund este acesta, chestiune pe care o demonstrează scriitorii și mai ales vocile, marile voci de muzică populară ale lumii. Poate că economic nu suntem între primele județe ale țării…

I.V.: În general sudul și județele din sud nu sunt…
Ș.M.: Dar din perspectiva marilor creatori, e un județ care se ține pe urmele județului Botoșani, pe urmele nordului. Fără a avea universitățile de acolo sau tradițiile culturale de acolo.

O carte-ficțiune scrisă de pe urma unor documente-reale

I.V.: V-am întrebat asta fără a intra în amănunte din roman, pentru a-i lăsa pe oameni să citească această carte, dar cred că sunt câteva lucruri care ar trebui punctate. E și o miză, hai să zic, istorică. Nu întâmplător este vorba despre Alexandria și despre Teleorman, în roman. Personajele reale și fantastice din roman… obiceiurile, tradițiile… ați făcut o documentare serioasă pentru roman….
Ș.M.: E adevărat!

I.V.: Sunt obiceiuri și tradiții care s-au pierdut. Nu mai sunt astăzi!
Ș.M.: Nu m-aș fi descurcat singur. Mă aștept să îmi reproșeze cineva citind: „domnule, nu s-au petrecut chiar așa lucrurile în istoria orașului Alexandria”. S-au petrecut cum am vrut eu, este o carte de ficțiune! Am strecurat și nume reale, și evenimente istorice reale, dar repet, rămâne o carte de ficțiune. Și ca să nu greșesc în privința numelor și a evenimentelor, sigur că am citit eu însumi niște cărți. În primul rând, Calendarul țăranului român, enciclopedia lui Ion Ghinoiu, o carte formidabilă, de unde am înțeles, deși văzusem și acasă, ce e cu Zărăzeanul, cu Tontoroiul femeilor, ce e cu Ropotinul sau Ropotina. Nu știam. Chiar eu, din Teleorman, nu știam, că e ziua în care femeile fac țestele. În Teleorman încă se mai fac țeste. Mi-a completat documentarea, ca să zic așa, Floarea Calotă. Ea e de la Beuca și acolo încă mai sunt oameni care fac țeste. Nu are voie oricine. Doar femeile curate trupește și în a treia marți după sărbătoarea Paștelui. Era o singură zi din an! Că aveau voie femeile – se adunau câteva femei asupra cărora nu plana nicio suspiciune de necurăție sau necurățenie, în sensul direct al cuvântului – și își alegeau locul, pământul, îl frământau cu picioarele, plămădeau textele exact cum ai face o pâine pe care ai băga-o în cuptor, și apoi făceau un chef al lor, numai ele între ele. Nu avea voie niciun bărbat să participe la petrecerea aceasta, a femeilor.

I.V.: Și meniurile de la ospețele domnești formidabile, pantagruelice.
Ș.M.: Am mai citit niște cărți, am recitit scrisorile lui Ghica, despre hoții de cai m-am documentat din proza scurtă a lui Vasile Voiculescu, am citit niște monografii, din păcate nu am putut citi monografia satului sau a comunei mele, pentru că nu există, dar ale satelor din jur, da. Chiar satul alăturat, de unde este mama mea, se cheamă Teleorman acum, altădată se numea Mârzănești, altă dată s-a chemat și Cernetul, și lucrurile coincideau. Așa am aflat că din Adunați, cum se cheamă Cernetul, un sat la 7 kilometri de mine, este trecut poetul, care se află trecut în istoria literaturii române, D. Teleor. A fost, cumva, în anturajul lui Eminescu. O întâmplare din viața lui m-a și inspirat cumva, am făcut să se potrivească destinul unui personaj frumos, Letiția, o soră a lui D. Teleor, care a murit înecată în râul Teleorman, vara la scăldat, și a și scris o poezie despre asta, cine? Vasile Cârlova.

I.V.: Târgovișteanul! Să revenim la județul vecin, din care sunt eu!
Ș.M.: Iată o legătură între Teleorman și Dâmbovița!

I.V.: Și mai e ceva! Eu am scris o monografie a comunei mele, comuna Dobra, din județul Dâmbovița, locul unde m-am născut și unde am făcut școala generală. Mă bucur că acum, la Evaluarea Națională, singurul copil care a luat 10 la Limba și Literatura Română este din Dobra.
Ș.M.: Am citit despre asta, am citit!

I.V.: E singurul copil! I-am dat eu o bursă, nu de aia a luat ea 10, dar am susținut-o, am văzut că e foarte talentată! Mai e ceva. Apare un personaj la dvs., Dobrița, la mine e Dobra!
Ș.M.: Încă o legătură! Pentru că și eu, chiar să îmi fie iertată lipsa de modestie, dar și eu dar de aproape zece ani o bursă unei fete de la mine din sat, nu vreau să se scrie despre asta, nu vreau să se facă reportaje, nu vreau să se dea la televizor!

I.V.: E un lucru foarte bun!
Ș.M.: Da, da, chiar de când era la grădiniță, și acum a terminat anul I de liceu, și am zis că până la încheierea liceului, dacă mă ține sănătatea și dacă mă țin posibilitățile, o să continui să îi acord bursa aceasta lunară. Apropo de Dobra, pe străbunica mea maternă – nu am cunoscut-o, dar știu asta din poveștile mamei – o chema Dobra.

I.V.: Iată! Mai este un element, îl discutam înainte să facem acest podcast, un element literar, că nu am cum să îl explic, semn că literatura bate viața, cum se zice, am locuit amândoi pe aceeași stradă, treizeci de ani mai târziu, ați stat pe strada pe care stau eu astăzi!
Ș.M.: Nu, nu, viața bate literatura.

I.V.: Aici e foarte greu să spui cât e literatură și cât e viață.
Ș.M.: Eu zic că viața are mai multă fantezie decât creatorii. Se întâmplă uneori lucruri în realitate încât dacă m-aș fi gândit eu la ele, m-aș speria. Or să creadă cei care citesc despre ele că e neverosimil, nu poți să crezi așa ceva. Dar s-au întâmplat în realitate, sau se întâmplă.

Cartea căreia Ștefan Mitroi i-a dedicat cel mai mult timp din viață

I.V.: Ne-ați ascultat pe noi la lansare, veți vedea cronicile care vor descrie această carte, care o vor analiza… dar care este totuși miza, pentru Ștefan Mitroi, care este cronicarul propriei cărți, care e miza acestui roman? Ce are el față de celelalte romane?
Ș.M.: Este cartea la care am avut mai multă răbdare decât la oricare de la cele dinainte. Este singura pentru care, așa cum am spus mai devreme, a trebuit să mă documentez. Scrierea ei mi-a luat aproape un an și jumătate din viață. E cumva și un răspuns față de orașul în care, deși nu m-am născut, mereu l-am socotit… am simțit nevoia să am un oraș al meu, și s-a întâmplat să fie Alexandria. Când am ajuns să fac liceul, era orașul-miraj, eu trăind într-un sat la 14 kilometri de Alexandria… Nu i se spunea Alexandria, i se spunea „oraș”. Mergem la oraș. A fost cutare la oraș. Bâlciul, care era întotdeauna de Sărbătoarea de Rusalii, la noi nu se spunea că sunt Rusaliile, se știa că e Bâlciul! Chiar uitându-mă pe calendarul religios de pe perete, care nu lipsea niciodată din nicio casă de la mine din sat, de ce scrie Rusalii acolo și nu scrie Bâlci? Era Bâlciul de Rusalii și așa a fost și anul acesta! Era marea călătorie a vieții mele. Mergeam cu mama, la Bâlci, să văd Zidul Morții, Omul-cu-cap-de-mort, Femeia-șarpe, să trag la tir, să îmi cumpere alviță, să îmi cumpere o minge, să beau un sirop, să o trag de fustă, că mai vreau aia și aia, și ea zicea de regulă „mi s-au terminat banii”. Plecam cam cu 25 de lei în buzunar. Plecam cu căruța, ne întorceam cu căruța. Era Alexandria, nu? Ajunsesem la oraș. Dar de fapt ajunsesem într-o margine și din marginea aceea ne întorceam acasă. Cu adevărat în Alexandria am ajuns când am terminat școala generală, dus de mama de mână, deși ea era analfabetă. Ea mergea cu mine peste tot! Și am fost împreună să mă înscrie la examen la liceu. Și am petrecut patru ani acolo și încă două luni după ce am terminat facultatea, ca procuror. Asta este viața mea comună cu Alexandria. Dar a rămas pentru mine orașul acela pe care mi l-am dorit. Nu, orice aș face, nu îl mai pot scoate din interiorul inimii mele.

I.V.: Sunt foarte multe paradoxuri și metafore în carte. Râul, pârâul, care apare în carte, se cheamă Vedea.
Ș.M.: Ăsta nu e inventat, chiar există.

I.V.: Da, există. Multe dintre acțiuni sunt pe Strada Viitorului.
Ș.M.: Chiar există străzile respective. Toate străzile din Alexandria sunt drepte, de la un capăt la altul, rectangulare, formează un unghi drept. Chiar există numele respective. Era împărțită Alexandria în două, pe vremea aceea, Delenii și Velenii. Se făcea piață la distanță egală de linia meridiană a orașului, o piață și în partea aceasta, și în partea cealaltă. S-a făcut școala colo, s-a făcut și dincolo, la aceeași distanță. Asta până în nu știu ce an, că după aceea s-a pierdut tradiția aceasta. Acum nu se mai împart alexandrienii între deleni și veleni. Asta era acum o sută de ani.

Clopotul Catedralei Sf. Alexandru din Alexandria: furat de sovietici ca să fie topit pentru obuze, returnat în Alexandria Italiei, crezând că e de origine latină, întors în România din bunăvoința italienilor

I.V.: Care este povestea clopotului din Catedrala Sf. Alexandru?
Ș.M.: Și povestea este adevărată. Chiar când au plecat nemții – Alexandria a avut acolo, chiar după Primul Război Mondial, un fel de comenduire – au luat cu ei tot ce s-a putut. În primul rând, cam toate cerealele. Vitele, dar nu au apucat să le ia pe toate, pentru că au sosit francezii. Ei au fost salvatorii. Trebuiau să fugă în grabă. La plecare au luat și clopotul Catedralei, Sf. Alexandru cheamă, și după război, nu au apucat să îl topească, iar autoritățile locale au făcut demersuri să îl recupereze. Se semnaseră tratatele de pace.

I.V.: După Trianon.
Ș.M.: Cu obligația Germaniei să restituie tot. Au dat înapoi, știți la fel de bine, ba poate chiar mai bine decât mine, lucrări de artă, au dus mult acolo, zeci, sute de vagoane, între acestea, și clopotul. Dar nu îl luaseră ca artefact, ca obiect de artă, ci să îl topească, să facă obuze din el. Nu au mai apucat. Au văzut că scria cu litere latine pe el Alexandria, și au crezut că e din Italia. Așa că, după ce au primit scrisoarea pentru returnare, l-au trimis la Alexandria din Italia. S-au trimis însă și acolo scrisori de la Alexandria mea, și și-au dat seama de unde e clopotul. L-au trimis înapoi. Iată că s-a recuperat clopotul, s-a întors în Catedrala din care plecase.

I.V.: Un traseu miraculos!
Ș.M.: El însuși merită o carte separată.

Marea iubire a lui Ștefan Luchian, o tânără din Alexandria

I.V.: De altfel volumul se încheie cu capitolul dedicat. „Clopotul”, așa se încheie cartea, când introduceți și figura lui Ștefan Luchian. Care a pictat, puțină lume știe, Catedrala.
Ș.M.: Era îndrăgostit de fata primarului de la vremea respectivă, din Alexandria, chiar am citit, m-am gândit – să o introduc, să nu o introduc – o scrisoare de dragoste trimisă de Luchian, acestei fete. Era prea lungă și totuși nu am folosit niciun fel de document, am zis că nu vreau să stric echilibrul romanului. Nu am folosit-o.

I.V.: Se face referire la ea în roman.
Ș.M.: Ea nu este o invenție. Nu numai Catedrala a pictat-o Luchian. Când eram eu elev de liceu, era încă o casă, a unui avocat, unde Luchian șezuse în gazdă. Pictase, făcuse câteva picturi murale, dar din păcate, nu au știut să aprecieze cei care au venit la conducerea orașului, și a fost demolată. Mare păcat.

I.V.: Din păcate, nici la centenarul Luchian nu s-au făcut lucruri extraordinare care să aducă în prim plan această figură extraordinară.
Ș.M.: Alexandria nu are valori de patrimoniu, nici fond imobiliar de patrimoniu nu are. Puține case au rămas pe străzile astea, case vechi. Sigur că mai vechi de 1834 nu pot fi, dar măcar așa, de după 1840-50… Nu prea are case vechi.

I.V.: Deci cam atât. 1834.
Ș.M.: S-a înființat în vara lui 1834, s-au bătut atunci primii pari, atunci au fost întemeietorii. În 1837 a fost un incendiu, s-a distrus aproape tot orașul. Pesemne că se folosea mult lemnul, pentru că au ars foarte multe case. Au trebuit să refacă tot, inclusiv Catedrala de care vorbim, Sf. Alexandru, a fost zeci de ani din lemn, până a fost făcută din cărămidă. Și din ce fel de cărămidă: italiană! Eu am spus în carte, nu întâmplător au găsit clopotul în Italia. I-a ajutat și cărămida, care era de proveniență italiană. Italienească. Ea le-a spus, numai acolo poate fi clopotul.

„Sunt un pierzător de meserie”: autobiografia lui Ștefan Mitroi

I.V.: Îi spuneți într-un dialog lui Marian Nazat – l-am citit, un dialog de acum câțiva ani – și spuneți că sunteți invidios sau că, în orice caz, regretați că sunt scriitori care au scris înaintea dvs. cărțile pe care voiați să le scrieți. Care ar fi acelea? Care e scriitorul român pe care aveți această invidie, în sensul bun?
Ș.M.: Inclusiv Moromeții, să rămânem la Teleorman. Și vreo două din cărțile lui Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit… deși, într-un fel, am scris și eu despre moartea mamei, chiar în Dulce ca pelinul… sunt, de fapt, trei romane acolo. Cât despre poezie, mi-ar fi plăcut să scriu o parte din poeziile lui Labiș. Chiar din poeziile detestatului Beniuc, pentru că are poezii de dragoste formidabile. Mi-ar fi plăcut să scriu proza scurtă a lui Nicolae Velea, mi-ar fi plăcut să fi scris Îngerul a strigat…

I.V.: Fănuș Neagu.
Ș.M.: Mi-ar fi plăcut să scriu Cartea Milionarului.

I.V.: Ștefan Bănulescu. Scriitor extraordinari, uitați unii dintre ei. S-au împlinit 90 de ani de la nașterea lui Fănuș Neagu în acest an, dar e și centenarul nașterii lui Marin Preda. În august.
Ș.M.: În august, dar teleormănenii îl vor serba prin septembrie, se gândesc la organizarea unui simpozion.

I.V.: E un lucru bun. Aveți sentimentul că este sărbătorit Marin Preda la 100 de ani de la naștere așa cum merită un scriitor de nivelul lui?
Ș.M.: Nu, nu. Anticipez că vor fi niște manifestări sărăcăcioase față de cât merită Marin Preda, și asta se înscrie în tendința generală pe care o au, cum zice Ion Cristoiu, „stăpânii vremelnici” sau stăpânii zilei ai României. Nu își găsesc niciodată timp să fie atenți, ca să nu zic recunoscători, cu cei de dinaintea noastră. Au sentimentul că lumea începe cu ei. Chiar și generațiile tinere de creatori cred asta. E un război așa, între generații. Ce am fi fost fără scriitori ca Marin Preda, fără istorici ca Nicolae Iorga, și putem să luăm exemple din fiecare domeniu…Văd la vecini ce respect extraordinar față de înaintași, că tot aminteam, din Franța, povestea cu Panteonul, cum îi duc acolo. Sigur, numai dacă acceptă familia, pentru că sunt scriitori care meritau să fie, dar s-a opus familia. Camus, care e înmormântat într-un sătuc spre sudul Franței. Încă mai trăiește fata lui, că a avut doi copii.

I.V.: La Lourmarin, undeva în Provence.
Ș.M.: Am fost de două ori la mormântul lui. E un mormânt ca oricare altul. Sunt 100 de morminte în cimitirul acela mic, dar acolo a vrut familia, acolo rămâne. Franța a fost și este pregătită să îi acorde respectul cuvenit, și nu numai lui. România nu.

Întreprinderile de profit din Alexandria: Marin Preda, Zaharia Stancu, Gala Galaction. Au produs mai mult decât orice

I.V.: De ce? Spunem asta, și eu am văzut. Am văzut și la bicentenarul Alecsandri, și am avut și o reacție publică atunci. Și la Mircești, casa, conacul lui arată destul de rău. De ce credeți că se întâmplă asta?
Ș.M.: M-am și certat odată cu autoritățile, chiar la Alexandria, la o zi a cărții, la Biblioteca Județeană, care îi poartă numele lui Marin Preda. Erau prezenți acolo Președintele Consiliului Județean, Viceprimarul, Șeful Căminului Cultural. Până la urmă, am și plecat la jumătate, m-am supărat, am zis „nu mai calc în viața mea pe aici”. Când veți învăța să înțelegeți că nu am fi nimic fără întreprinderile care produc cel mai mult în acest județ? Știți care sunt? Marin Preda, Zaharia Stancu, Gala Galaction. Sunt întreprinderile cu care noi ne-am mândrit și ne vom mândri. Nu vă mai cer nicio investiție, doar de suflet. Ei nu au nevoie de noi, nici de dvs. Noi avem în continuare nevoie de ei. Marin Preda nu are nevoie să se facă o casă memorială Preda la Siliștea Gumești, dar noi avem nevoie și toți cititorii lui au nevoie de o casă memorială acolo. Casă care nu există, pare incredibil. Există un fel de casă a lui Zaharia Stancu la Salcia, nu am mai fost de câțiva ani acolo, dar ultima oară era o casă uitată, numai memorială nu părea.

I.V.: Apare și în carte o referire la Salcia. Spuneați undeva că sunteți un pierzător de meserie. Care sunt meciurile importante pe care le-a pierdut Ștefan Mitroi? De ce spuneți asta?
Ș.M.: Uite, meciuri de felul acesta. De regulă, mă ia gura pe dinainte.

I.V.: Asta nu înseamnă că pierdeți.
Ș.M.: Ba câteodată da. Nu mari meciuri, dar pierd sufletește. Nu încerc să fiu diplomat. Pun mult suflet în oameni, în acțiuni, se soldează uneori cu eșecuri și eu sunt cel care are de suferit. Chiar la Alexandria, bunăoară, pentru că am spus niște lucruri în fața conducerii județului, acum niște ani, și mai ales despre fostul director al Bibliotecii, că nu mai e director – „domnule, omul acesta nu are ce să caute aici, a fost contabil!”. Nu am nimic cu el, dar totuși sunt șase-șapte oameni membri ai Uniunii Scriitorilor în județul acesta, sau profesori de Limba Română, chiar nu găsiți unul să cunoască scriitorii, să iubească scriitorii? Adică, omul acela, contabilicește, poate conduce corect Biblioteca, dar lipsește un lucru care dă strălucire unui asemenea loc. Cum e posibil ca în alte județe, și am dat ca exemplu Bistrița, un poet și un preot totodată, e directorul Bibliotecii Județene, apoi Ioan Pintea, la Baia Mare…

I.V.: Îl cunosc foarte bine, Bistrița e un exemplu.
Ș.M.: La Baia Mare e Teodor Ardelean, care a fost senator, vice-președinte al Senatului, a construit una dintre marile biblioteci din România. M-am lăudat și eu și mă laud și acum: au un raft Ștefan Mitroi, el m-a dus și mi-a arătat toate cărțile mele.

I.V.: Bun, dar a fi pierzător e altceva.
Ș.M.: Nu, doar oamenii aceia au făcut să iasă la pensie, dar i-au dat prelungire. Nu mai contează culoarea politică, nu trebuie să mai aibă culoare politică cel care conduce.

I.V.: Trebuie oameni care să se priceapă la asta și să nu se califice la locul de muncă, evident.
Ș.M.: Și pierd, pentru că îmbrățișez cauze de felul acesta care nu sunt ale mele, dar sunt puțintel și ale mele. Și pierd, sigur.

I.V.: Aici se vede și jurnalistul, cumva.
Ș.M.: Ia să îl ținem departe pe Mitroi, că ne supără, nu e un om care… dar da, acum ne-am mai împăcat puțin. Am fost chemat recent, și m-am simțit onorat, mi s-a făcut propunerea și am fost întrebat dacă accept să fiu făcut acum, în august, când sunt Zilele Orașului Alexandria, cetățean de onoare al municipiului. Am acceptat, firește.

I.V.: Numai cartea asta și vă recomandă, ca să nu mai vorbesc de alte lucruri.
Ș.M.: Da, da, cumva suntem într-o relație bună, și până la urmă, eu nu mă pot supăra. E ca și cum m-aș certa cu copiii mei în familie. Chiar dacă le spun niște lucruri, o fac cu dragoste. Așa am făcut întotdeauna și le-am spus celor de acasă, care conduc județul, niște lucruri. Am făcut-o, poate că ei nu au observat, dar am făcut-o cu dragoste.

Ierarhia afectivă a lui Ștefan Mitroi: Literatura, pe primul loc; familia pe locul doi; prietenii pe locul trei

I.V.: Care sunt lucrurile cele mai importante pentru Ștefan Mitroi, lucrurile în care crede cel mai tare?
Ș.M.: Literatura, scrisul meu este pe primul loc. Pe locul doi este familia. Pe locul trei sunt prietenii. Și sigur că deasupra tuturor este Dumnezeu. Nu sunt bisericos, nu merg la biserică, dar cred că zilnic stau mult de vorbă cu Dumnezeu și chiar primesc semnale de acolo. Mă repet a nu știu câta oară, faptul că am devenit scriitor și am un oarecare succes, au fost premiate unele dintre cărțile mele, constituie dovada că există Dumnezeu pentru mine, un copil dintr-o familie de țărani, unde nu există nicio carte când m-am născut eu, tata cu patru clase, mama neștiutoare de carte… și m-am născut cu dorința asta! De unde a venit ea? Eu cred că mi-a pus-o cineva de sus, care deseori și-a adus aminte de mine. Mi-a pus mâna pe creștet și datorită acestui lucru unele cuvinte chiar s-au detașat din rând și au fost mai convingătoare decât altele, ducând la succesul mai mare sau mai mic, de care mă bucur.

I.V.: Adu-ți aminte să nu uiți e un titlu foarte interesant. Trimite la memorie, la amintire, la identitate. Are Nabokov o carte, niște memorii… Vorbește, memorie. Așa sunt și personajele de aici. Iar Dumitru Bălăureanu e vocea Alexandriei. Cel puțin acest centenar comun pe care îl au, cel puțin 1834, finalul cărții.
Ș.M.: Acum mă aștept să îmi reproșeze cineva, dar nu a făcut-o încă, zicând: „domnule, bun, chiar ai împletit biografia Alexandriei cu biografia unui hoț de cai? Noi, care suntem hoți de cai acolo? Deși Alexandria are ca emblemă un cal, încă de la înființare. Chiar m-am interesat. Calul a rămas și acum.

I.V.: Și pădurea aceea din roman există?
Ș.M.: Pădurea e o pădure călătoare. Ea dispare la sfârșit. E crângul călător. Chiar așa am vrut să îi spun inițial. Dar am zis că nu e un titlu suficient de impunător.

I.V.: Adu-ți aminte să nu uiți e un titlu puternic, care va rămâne.
Ș.M.: Bănuiesc că e doar primul episod din cele douăzeci-treizeci în care am putea sta de vorbă.

I.V.: Aș vrea în final un gând, o urare, pentru cei care urmăresc acest podcast.
Ș.M.: În primul rând un gând pentru dvs. Să vă dea Dumnezeu putere să duceți mai departe ce ați început, pornit din dragoste față de cultură, față de creatori, indiferent de natura lor. Nu urmăriți un câștig, nu sunteți plătit pentru asta. Puțini oameni cu credibilitatea pe care o aveți mai sunt dispuși astăzi să facă astfel de lucruri și, legat de dragoste, celor care ne urmăresc, ne-au urmărit, ne vor urmări, să se întoarcă ori de câte ori se simt în impas la dragoste. De la un strop de dragoste pornește orice naștere, ca să nu zic renaștere, pentru că toți suntem născuți din mai multă sau mai puțină dragoste. Stropul acela dacă e pus unde trebuie, cum e pus bobul de grâu, crește din el o dragoste mare, dragostea aceea se face și mai mare, și mai mare, și ne întoarcem la Ortodoxie, nu? O religie construită în jurul dragostei. E nevoie între oameni, în vremurile acestea de ură cumplită, de ceva mai multă dragoste. Numai dragostea mai poate salva lumea. Nu frumusețea, cum spunea Dostoievski.

I.V.: Mulțumesc mult pentru această discuție și vă mai aștept.
Ș.M.: Mulțumesc mult. O să mai vin!