Episodul 23 al sezonului II al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu propune un moment aniversar, ocazionat de celebrarea a 130 de ani de la înființarea primului partid social-democrat în România. Unul dintre cei care cunosc cel mai bine istoria acestui demers, dar și a evoluțiilor ideologice deopotrivă de la stânga și dreapta spectrului politic autohton este profesorul Constantin Buchet, invitatul special al acestei ediții. Profesor în cadrul SNSPA, Membru al Colegiului CNSAS, Secretar al Colegiului (2001-2005, 2006-2012), Președinte al Colegiului (2018-prezent), Constantin Buchet explică ideile de avangardă ale stângii românești, care deseori a fost confiscată pe nedrept de discursul comunist. Despre stânga necomunistă, liberală, stânga Rezistenței, compusă preponderent din țărani și muncitori care au protestat împotriva abuzurilor, dar care au fost urmăriți prin dosare de urmărire informativă, profesorul Buchet consideră că se poate scrie o istorie sinceră și socială necunoscută încă publicului larg.

Președintele CNSAS, Constantin Buchet, îi relatează fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce România a fost în avangarda politicii social-democrate europene în multe dintre momentele modernității târzii a secolului XX, cum putem recupera figura martirilor stângii românești, Iosif Jumanca și Ion Flueraș, ce este socialismul, apropo de titlul volumului lui Constantin Titel Petrescu și care sunt liderii social-democrați care și-au găsit sfârșitul în temnițele comuniste. Despre toate acestea, dar și despre culisele Social-Democrației încarcerate, plecând de la titlul unui volum scris de profesorul Constantin Buchet, aflați în podcastul Avangarda cu Ionuț Vulpescu, un episod despre 130 de ani de politică social-democrată în România.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=wHYHfqPTWa0

Amintiri din fotbal, despre „campioana unei mari iubiri”: Prima echipă românească care joacă o semifinală de competiție europeană

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la un nou episod al podcastului meu; vă invit să vă abonați la canalul meu de Youtube pentru a primi notificări atunci când este încărcat un nou episod. Astăzi, la întâlnirea noastră săptămânală duminicală, duminică la prânz, e bucuria mea să îl am invitat pe profesorul Constantin Buchet, Președintele Colegiului CNSAS. Domnule profesor, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.
Constantin Buchet: Vă mulțumesc frumos pentru invitație. Reîntâlnirea e foarte plăcută.
I.V.: Ne reîntâlnim. Sigur, noi am discutat în timp. Aveți și un microbism aparte, foarte competent, cum îmi place să spun că am și eu. E bine, mai ales duminica, să mai vedem un meci. Un meci bun… Unde e fotbalul de altă dată? Am văzut că țineți cu Minaur la handbal.
C.B.: Și cu Dinamo la fotbal.
I.V.: Cu Minaur rămânem, la Dinamo ne despărțim. Ca fan vechi al Universității Craiova, nu am avut cele mai bune raporturi.
C.B.: Dar respectăm Universitatea Craiova, și Craiova Maxima și campioana unei mari iubiri, cu Oblemenco și Țarălungă…
I.V.: Promoția aceea extraordinară din 1982, 1983, când Craiova joacă semifinala de cupa UEFA. Prima echipă românească într-o semifinală de competiție europeană, când fără a fi învinsă de Benfica Lisabona, nu joacă finala. 0-0 la Lisabona și 1-1 la Craiova.
C.B.: Visăm sprintul lui Cămătaru, din păcate, șutul pe lângă poartă și bara lui Crișan cu călcâiul.

130 de ani de social-democrație în România. Constantin Buchet: „A fost o modernizare a României”

I.V.: Începem cu istoria fotbalului și ne apropiem de cealaltă istorie, istoria mare. Nu știu dacă vă amintiți, dar uite că au trecut 10 ani de când eram împreună într-o reuniune a Clubului de la București, și aniversam 120 de ani de social-democrație în România. Au mai trecut 10 ani și în acest weekend în care noi filmăm acest episod al podcastului meu, se împlinesc 130 de ani de când un congres, primul congres al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România consfințea prima formațiune politică social-democrată din țara noastră. 31 martie – 2 aprilie 1893. Ce s-a întâmplat atunci, cum a fost acel moment?
C.B.: Practic e un moment de acumulare intelectuală și, aș spune, de dezvoltare a ideilor sociale la români. Puțin mai înainte avem Revoluția de la 1848 prin Bălcescu, prin tribuna generoasă de idei referitoare la lichidarea boierescului, a ceea ce însemna clăcășia și ceea ce însemna până la urmă, la rigoare, asuprirea țăranilor clăcași de către o parte a boierimii. Ideile acestea, ale lui Bălcescu, de a-i transforma pe țărani în cetățeni, mergând până la o anumită formă de implicare în viața cetățenii. Nu atât sub forma votului, care fusese cenzitar. E o perioadă de acumulare în ceea ce privește dezvoltarea ideilor sociale. Pentru că și liberalii radicali, sub C.A. Rosetti, au fost acreditați în sensul că promovau această idee a unui vot universal, o mai justă împărțeală a proprietății – împroprietărirea țăranilor, desigur, într-o formulă limitată, de la stat, prin vânzarea moșiilor statului, dar erau idei care au premers, cel puțin așa văd eu, această coagulare a unei stângi românești sub formă partidistă. Fiindcă, până la urmă, partidele sunt instituții, cum spunea Maurice Duverger, de fapt, un proces, un corolar, din perspectivă structurală, unde anumite personalități, cum am spus și cum spuneam atunci, Vasile Morțun, Ioan Nădejde, au dat această turnură nu numai în politica românească de atunci, sub semnul acelei rotative bilaterale conservatori-liberali, ci și din perspectiva soluționării unor chestiuni ardente pentru societatea românească. Prima era chestiunea agrară, despre care am făcut trimitere. 1883, avem revoltele țărănești – Vlașca; Caragiale scrie Plugul blestemat, foarte bine se cunoaște acest aspect; deci era o problematică pe care cercurile decizionale ale țării nu puteau să o eludeze într-un efort. Sigur, era o modernizare a României după cucerirea independenței de stat și monarhia națională până la urmă, da, și pe de altă parte chestiunea civică a votului universal, a implicării muncitorilor, țăranilor, categoriilor care erau excluse pe sistemul votului cenzitar, de la propria lor părere în ceea ce privește treburile țării, să spun așa. A fost o dezbatere în care mișcarea de stânga, mișcare socială, mișcare social-democrată, socialistă, nu a putut să fie eludată. E un efort de agregare. Sigur, cu membri, cu statut, și până la urmă, chiar dacă impactul nu a fost atât de mare, pe harta politico-ideologică a României și a dezbaterii apare acest pol de stânga, polul social-democrat.

Stânga românească, de origine germană? Constantin Buchet: „Este vorba despre un sincronism european”. De ce prejudecățile duc stânga românească spre socialism-bolșevism?

I.V.: Trebuie să spunem că a fost o sinteză. Pe de o parte. Este bine cunoscut articolul programatic al lui Constantin Dobrogeanu Gherea, Ce vor socialiștii români.
C.B.: Da!
I.V.: Pe de altă parte, putem vorbi de o influență, apropo de a combate și de a elimina anumite prejudecăți în ceea ce privește mișcarea de stânga în România, e o influență mai degrabă germană.
C.B.: Da, așa e.
I.V.: Teze ale școlii de la Erfurt.
C.B.: Exact, fiindcă aici s-au amestecat puțin lucruri. Sigur, a fost nu un export, o venire în spațiul românesc a unor socialiști din Rusia, mă rog, o linie narodnică, anarhică, dar ei nu au fost lideri – Gherea venise din acest spațiu, dar Gherea avea o viziune sigur radicală, criticistă, opusă formelor fără fond maioresciene, dar vine cu o analiză racordată la o tribună socială. Neoiobăgia, până la urmă, reflecta niște stări de lucruri, apropo de boierescul…
I.V.: Valabil până azi!
C.B.: Exact! Practic, aceia sau revista socială de la Iași, adică acestea erau niște – cum ați spus – tribune de analiză socială foarte profunde care, până la urmă, ofereau spectrul societății românești, mai ales în lumea satelor. Unde lucrurile erau foarte dure, era o viață foarte dură. Generalul Radu Rosetti era din zona moșierimii, da, dar o carte care este o radiografie foarte corectă în acel volum, Pentru ce s-au răsculat țăranii în 1907. Ce ați sesizat dvs., Programul de la Erfurt, Internaționala Socialistă, deci bazele de sincronie ideologică erau legate de o evoluție organică, de cucerire a puterii prin luptă politică. Prin accederea la tribuna parlamentară, nu printr-o revoluție sau un atentat nihilist, cum erau mulți dintre socialiștii ruși, nu mai vorbesc de latura hard, cum i-am spune astăzi, cu Bakunin și Kropotkin, care credeau că dacă țarul e asasinat în caleașcă, se rezolvă problemele Imperiului Rus. E o mișcare, dacă e să îi spunem, pornind de la realitățile românești, și de sincronie europeană, fiindcă viziunea aceasta organicistă, graduală, și de conștientizare, până la urmă, că era Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, al rolului și locului muncitorimii. Asta arată și Iosif Jumanca, într-un discurs mai puțin cunoscut, poate e bine să îl popularizăm și noi în societate, dar și în mediul tineretului, unde pleda pentru o egalizare de statut a muncitorimii române cu cea din Apus. Sigur, noi nu aveam proletariatul industrial, nu aveam dezvoltarea de plămân industrial cum a fost în zona Cehiei sau Slovaciei unde Partidul Social-Democrat, după crearea federației Cehoslovace a fost puternic, ba chiar Partidul Comunist a fost legalizat. Nuanțele acolo sunt altele, în această spațialitate. Dar, trebuie să facem această nuanță în care de multe ori se pune această etichetă sau egalizare cu socialism-bolșevismul în cazul României. Lucrurile sunt mult mai nuanțate, mai degrabă cred că a fost o perspectivă asociată poate Mișcării Menșevice în Rusia, care era, sigur, o mișcare de stânga, social-democrată, care pleda pentru parlamentarism. Mulți, poate majoritari, erau republicani, sau erau poate dinastici, adică loiali unei dinastii, romanov-naționale.

Avangarda stângii în România, În preajma revoluției. Dreptul femeilor la vot, învățământ gratuit, modernizarea condițiilor de lucru, împroprietărirea țăranilor. Constantin Buchet: „E vorba de ridicarea prin cultură a societății românești”

I.V.: Partidul Social Democrat, dacă nu mă înșel, în România, vine la 1893, în acest prim Congres și după aceea, în anii în care vin, cu niște prime idei – că tot se cheamă podcastul meu Avangarda – avangardiste, până la urmă, pentru aceea perioadă: e vorba de vot, de drepturile femeilor, sunt foarte multe teme care sunt și astăzi actuale. Și ele demonstrează un lucru: că mișcarea social-democrată are aceeași legitimitate istorică, așa cum o au liberalii și conservatorii. Care sunt formațiuni apărute înainte de 1893.
C.B.: Cu siguranță e un moment crucial. Nu numai din punctul de vedere, să zicem, al identității partidiste, că a apărut. Dar acest filon de gândire care a tratat cu maximă seriozitate dar și ca proiect temele de care spuneați, învățământul gratuit, accederea la vot a femeilor, condiția femeii, până la urmă, partea aceasta legată de împroprietărirea țărănimii. Vorbeam cu dvs. deunăzi și mai demult de Constantin Stere, sigur, el e basarabean, mai radical, dar a stat pe lângă Ionel Brătianu, proiectul lui Ionel Brătianu, program din 1910, apoi apropierea lui Stere de Brătianu a impulsionat și zona de Partid Liberal în a gestiona și aborda această temă a reformei, a legii agrare.
I.V.: E autorul unui roman…
C.B.: În preajma revoluției, da…
I.V.: O frescă extraordinară.
C.B.: Sigur, așa este, În preajma revoluției. Practic, aceste împrumuturi ideologice, cum am spune astăzi, în 1899, Ioan Nădejde și Vasile Morțun, care a fost și deputat tradițional al PSDMR-ului, deputat de Roman, au întărit această avangardă a Partidului Național Liberal și a tinerilor liberali. Eu zic că a fost un lucru bun fuziunea aceasta, la nivel de personalități, fiindcă ei nu s-au pierdut pe drum. Nu aș spune neapărat un termen care ar suna mai urât, recuperați, dar au impulsionat o formațiune care la ora aceea, sigur, sub dinastia Brătianu a ocupat prin planul vieții politice, fără doar și poate. De aceea, cred că accentele trebuie puse într-o manieră distributivă în mod nu atât egal, nu e vorba de egal, ci just, să se cunoască, să fie o cunoaștere socială mult mai amplă a realităților de atunci, a personalităților de atunci și a ideilor, pentru că partea aceasta legată de rolul și locul școlilor, de ridicarea prin cultură, prin carte, erau, de fapt, forme complementare pe care mișcarea socialistă le-a dus într-o dezbatere foarte vie și profundă a societății românești. Eu le văd cumva complementare față de ce a reprezentat Partida Țărănească a lui C. Dobrescu Argeș și Vasile M. Kogălniceanu, băiatul lui Mihail Kogălniceanu. Nucleu din care a debușat, până la urmă, Partidul Țărănesc condus de Mihalache până la fuziunea cu Partidul Național lui Maniu.
I.V.: Un partid de stânga.
C.B.: Sigur, un partid de stânga. Toate au avut… Și Maniu postula ideea de centru-stânga ca după Unire, adică nu am avut o dreaptă atât de radicală sau libertariană, care să pună numai egocentrismul persoanei. Al cetățeanului. Nu am avut acest ascuțiș ideologic atât de determinant, în holdingul ideologic al României prebelice și postbelice. Dar lucrurile, cum să spun, cred că trebuie să fie cunoscute în profunzimea lor, nu numai de istoria socială, dar și de istoria unei ideologii de stânga. De multe ori, sigur, mitologizată într-un sens negativ, dar, din păcate, prin necunoaștere sau absența unei lecturi minimale. Chiar notă critică.

Contribuția stângii la Marea Unire, un episod ocultat din istoria națională. Iosif Jumanca și Ion Flueraș, martirii stângii din închisorile comuniste, parte a mișcării unioniste

I.V.: Se vorbește, destul de puțin de pildă, despre contribuția unor lideri social-democrați la Marea Unire.
C.B.: Da!
I.V.: E un episod de istorie națională care e destul de ocultat.
C.B.: Este, din păcate, cred că și manualele de istorie ar putea să reflecte mult mai avântat și într-o formulă notabilă acest pasaj de identitate națională. Recent a fost Centenarul mare al Marii Uniri, și, din ce am văzut, în manualele de istorie, se spune foarte lacunar, Consiliul Național Român Central, ca formă asociativă, sigur, a românilor din Transilvania și Banat, care au avut dialogul cu Guvernul maghiar, maghiarii insistau pentru autonomie lărgită, nu mai intru în detalii, dar acel Organism, au fost 6 reprezentanți ai Partidului Național Român, 6 social-democrați. Cei citați, de care am vorbit Iosif Jumanca și Ion Flueraș, personalități notabile, care au activat și în România interbelică, și după Al Doilea Război Mondial, din păcate, au murit în pușcăriile comuniste. Exact cum elita național-țărănistă, liberală, a sfârșit la Sighet, la Aiud, la Gherla, aceștia au fost parcă și mai persecutați. Din ce unghi mă refer. Erau foarte urâți după acel postulat al lui Stalin, social-democrați de dreapta. Erau mult mai huliți decât cercurile democratice, putrede, cum le spunea și Ana Pauker, decât Brătienii sau linia Maniu-Mihalache, care a fost predominantă în Partidul Național Țărănesc. Lucrurile acestea trebuie să le cunoaștem fiindcă acolo în Transilvania și Banat se dezvoltase o social-democrație, sigur, pe modelul germano-austriac și cu accente nu aș zice de austro-marxism, dar cu accentele de luptă parlamentară, pentru câștigarea unei autodeterminări politice și în final, de obiectivare a luptei de emancipare prin unirea cu patria mamă. Cele două personalități au fost Jumanca și Flueraș, până la urmă, catalizatorul pentru muncitorii din Transilvania și Banat, care mulți au fost prezenți la Alba Iulia de 1 decembrie, și asta se reflectă și într-un discurs mai puțin cunoscut de care vorbeam, al lui Iosif Jumanca, în plenul acestei adunări de la Alba Iulia. Cred că acest episod ar merita poate chiar o istorie mai aplicată tematic, participarea mișcării social-democrate la Marea Unire. Foarte puțini – era un domn la Arad, Alexandru Roza, a mai scris, Nicolae Jurca, au mai prins…
I.V.: La Sibiu.
C.B.: Da, și eu am mai încercat așa…
I.V.: Nicolae Jurcă are și o istorie a social-democrației și am aici și aș vrea să arăt o carte celebră în epocă, Socialismul în România, a lui Constantin Titel Petrescu….
C.B.: Da…

Socialismul în România, de la Constantin Titel Petrescu la Vladimir Krasnosselski. Constantin Buchet: „Socialismul e un produs intelectual al abordării franceze”

I.V.: Și o carte a lui Vladimir Krasnosselski, Stânga în România, care arată mai cu seamă ce s-a întâmplat cu unii dintre liderii social-democrați, și în exil… El a fost și jurnalist la Radio Europa Liberă și a putut să scrie. Sunt cărți apărute la începutul anilor ’90, anii 2000.
C.B.: Constantin Titel Petrescu spune în Ce este socialismul? Eu cel puțin așa am tradus gândul și visul lui, când zicem socialism ne gândim automat la naționalizare, la expropriere, retaliere și un univers carceral. Nu, socialismul era mai degrabă un produs intelectual al abordării franceze, în care socializarea mijloacelor de producție, partea aceasta legată de justiție și dreptate socială, prevalau și erau într-o complementaritate, dar și într-o congruență, cu ideea de libertate civică, care, până la urmă, sunt îngemănate, și asta e de fapt arta unui regim politic și a unui constituționalism, să conjuge modul inteligent, să nu lase într-o debalansare ideea aceasta, atât de generoasă, a justiției sociale. Ca un piemont pentru acea societate care trebuie să fie sănătoasă, pentru că pledoaria social-democraților români pentru aceste proiecte s-a cristalizat și în efortul de a edifica constituțional România. Recent a fost la Palatul Parlamentului…

Constantin Buchet: „Am auzit chiar un punct de vedere al Președintelui Înaltei Curți de Justiție și Casație, că statul social apare în arhitectura valorică a Constituției din 1923, chiar dacă un fost Președinte a spus că România nu mai este stat social.”

I.V.: E centenarul Constituției din 1923.
C.B.: Curtea Constituțională și profesorul Marian Enache au organizat o conferință aniversară în Sala Senatului, unde au invitat, sigur, și oaspeți de seamă din străinătate, Președintele Curții Europene de Justiție, Președintele Curții de Justiție Francofone, Președinta Comisiei de la Veneția, și acolo, în luările de cuvinte ale tuturor, încercând să facă o sinteză, tocmai asta a fost miza. Da, o miză, nu atât numai simbolică, dar și concretă, să concilieze binomul autoritate publică-libertate individuală. În fond, asta e arta gestiunii democratice. Când autoritatea publică încarnată de un partid unic, fie el de extremă stânga sau de extremă dreapta, debușează în totalitarism, nu mai există nici libertăți civice, individuale, ale cetățeanului, nu există nici o justiție socială. Fiindcă avem mecanismul luptei de clasă, sau al unei lupte de rasă. După caz. Asta cred că trebuie să subliniem și să aducem aminte pe un timp istoric scurt, de o sută de ani, că au fost aceste dezvoltări. Din păcate, brutal întrerupte, de un ciclu de modernitate, să zic, a doua modernitate, poate, care ar fi putut să fie de venirea la putere a tipului acestuia de comunism, comunism sovietic, care, până la urmă, proiectul social, a fost clădit și pe o teroare de stat, pe asasinat, pe violență politică, pe eliminarea adversarului politic, creditat dușman. Flueraș, Jumanca, Titel Petrescu au fost, erau etichetați deținuți politici revoluționari, erau socialiști de dreapta, socialiști fasciști, existau niște asocieri, le spunem în studiile culturale sau în lingvistică, ideologeme. Adică, construcții de cuvinte care au un sens coroziv, dar care vor să acopere o realitate care e greu să existe. Or și condamnările pe care le-au avut când erau împotriva ordinii și orânduirii sociale de stat, adică a democrației populare, care până la urmă postula ideea unui singur partid, partidul comunist din România. Ideea lui, reflectată și în volumul lui Krasnosselski, pe care l-ați amintit, al lui Titel Petrescu, de a exista pluripartidism. Toți am luptat după 1990, nu? Primele alegeri, și alegerile după 1992 și tot ce a existat în ciclul electoral, pentru un pluripartidism. Am pledat pentru acest lucru și nu am mai mers pe o alianță care să fie nu atât de monolită, cât Partidul Comunist din România trebuia să înghită, să fagociteze, Partidul Social-Democrat, și atunci a înființat acel Partid Social-Democrat Independent, care era o tribună a pluripartidismului, a democrației sociale, a statului social. Am auzit chiar un punct de vedere al Președintelui Înaltei Curți de Justiție și Casație, că statul social apare în arhitectura valorică a Constituției din 1923, or social-democrația, cum și mișcarea de astăzi postulează acest aspect, chiar dacă un fost Președinte a spus că România nu mai este stat social. Ca să spunem și partea aceasta, că doar este o exprimare publică din agora, și nu putem face abstracție de ea, într-un context social, economic, nu tocmai să spunem edulcorat pentru România.

Își permite România să nu fie un stat social?

I.V.: O țară ca România nu își poate permite să nu fie un stat social.
C.B.: Da, adică democrație socială, stat social, partea aceasta legată de justiție socială, cred că într-o mare măsură sunt idei nu numai generoase, dar și idei pe care intelectualitatea, persoanele care se racordează la acest filon valoros al stângii, trebuie să le promoveze.
I.V.: Dacă scoatem statul din economie, din societate, din educație sau din cultură, vom lăsa și lăsăm la îndemâna pieței să regleze totul, nu vom face altceva decât să creștem inegalitățile majore care oricum sunt într-o societate, precum cea românească.
C.B.: Primele alegeri, dacă vă aduceți aminte, guvernul blocului parlamentar care era o grupare de câteva partide din Transilvania și unde intra și Partidul Socialist erau practic un holding ideologic, care încerca să mai oprească acest câștig al liberalilor, al decadei brătieniste, cum i s-a mai spus, al viziratului lui Ionel Brătianu. Atunci, Constituția din 1923 și partea aceasta legată de ce ați spus dvs., măsurile asistenționalist-intervenționiste au avut un efect și în planul gândirii și practicii liberale. Fiindcă neoliberalismul de atunci nu e neoliberalismul de astăzi. Neoliberalismul avansat de Vintilă Brătianu, tocmai, a generat legea minelor, problema legată de proprietatea bogățiilor subsolului, care era administrată strategic de stat, sprijinirea antreprenorului român – i-am spune azi, a IMM-ului, format de atunci…
I.V.: Capitalul autohton.
C.B.: Exact, relația cu capitalul străin, deci acelea au fost și împrumuturi și cred că lucrurile nu au fost poate atât de ermetice și nu au fost atât de plasate între niște ziduri rigide. Dar scrisul literar, scrisul istoric, romanele vremii, care sunt niște, le-am spune, bildungs-roman; Rebreanu, dacă îl luăm, chiar dacă avea valența lui ardelenească, de creștere organică, a narat, narativul lui este foarte profund, și pentru Vechiul Regat, și pentru ceea ce a însemnat Transilvania și, sigur, lumea aceasta a Transilvaniei despre care spunea Mircea Zaciu, ca „o imensă scenă, Transilvania”. Lucrurile au fost în nota aceasta, așa le văd eu, ca o evoluție destul de ardentă și spiritualizantă. Din păcate, necunoscută, în mare măsură, și eu cred că ar trebui, adică cel puțin la curriculă, cum se spune, la istorie, nu?, adică partea aceasta legată de secțiunea vieții politice, care au fost partidele, care au fost actorii politici.
I.V.: Ați scris în urmă cu mulți ani…
C.B.: Am scris!
I.V.: Erați cercetător…
C.B: Da!
I.V.: La Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, din păcate, profesorul Radu Ciuceanu s-a prăpădit recent, această carte, Social-Democrația încarcerată.
C.B.: Da!
I.V.: Iarăși, mai puțin cunoscuți…
C.B.: Da!

Când Poliția de Siguranță vine peste social-democrație: Constantin Buchet despre documentarea Dosarul de Problemă Mișcarea Social-Democrată

I.V.: Acești lideri social-democrați care și-au găsit sfârșitul în temnițele comuniste.
C.B.: Mai puțin cunoscuți. Eu am pornit atunci scrierea, încercarea de a creiona o istorie a social-democrației românești după al Doilea Război Mondial, dar și din perspectiva aceasta, carcerală, despre care vorbeați, pornind de la o bază documentară foarte densă, dar și masivă. Adică, am observat că organele de poliție, organele operativ-informative, să le spunem, cum era Direcția Poliției de Siguranță – Siguranța, până la apariția Securității, de care am auzit cu toții, în 1948, aveau dosarele de problemă: Dosarul de Problemă Mișcarea Social-Democrată sau PSD sau PSDI – Partidul Social Democrat Independent. Sau dosarele, de exemplu, ale lui Titel Petrescu, care avea un dosar, sau al lui Ioan Flueraș, erau urmăriți de Siguranță și apoi de Corpul Detectivilor, unde lider era celebrul Alexandru Nicolschi, minut cu minut, nu exagerez deloc! Erau considerați mai periculoși chiar decât maniștii, fiindcă erau socotiți că au trădat idealul social al muncitorimii șamd. Masa aceasta documentară, și când am văzut cât de atroce, până la urmă, erau supravegheați liderii locali de Siguranța, dar și de legiunile de jandarmi în mediul rural, buletinele legiunilor de jandarmi erau un indicator, să spunem, de barometru social, i-am spune, și stare de spirit, am zis că ar fi bine să cuprindem într-o perspectivă de sinteză aceste aspecte mai puțin cunoscute, chiar și în mediul istoriografic, pentru că, sigur, respectăm evoluțiile social-politice și ne plecăm în fața suferințelor multor personalități ale Țării Românești, sigur, membre ale PNL, ale PNȚ, dar în partea astalaltă nu prea s-a explorat acest fond.

Profilul liderilor PSD într-o primă etapă a modernității politice a stângii românești. Maromete, tartorul lui Iosif Jumanca: „Deci care e vârful cuceririi omenești, nu e revoluția, măi, Jumanca?” „Nu-i, e evoluția!” Despre martirii stângii chinuiți de torționari

I.V.: Care ar fi pe scurt câteva portrete, câteva profiluri de lideri ai Partidului Social Democrat care au fost închiși, vorbim de perioada 1948 și până la amnistia din 1964.
C.B.: Ioan Flueraș și Iosif Jumanca au fost și artizani ai luptei unioniste, și membri ai acelui Comitet Național Român Central; ei sunt cei care mor în temniță și istoria memorialistică atestă acest lucru. Maromete, cel care îl bătea pe Iosif Jumanca, îl întreba care este vârful cuceririi omenești. „Nu e revoluția măi, Jumanca?” și spunea „Nu-i, e evoluția!” Și el mai lovea cu bastonul, deși era în vârstă, foarte bolnav, și a murit în temniță, cum se spune. Și Flueraș, cu care profesorul Ciuceanu a stat la Gherla, doi torționari l-au bătut, până l-au omorât. Din păcate, a fost un tribut de sânge mai puțin cunoscut. Fiindcă eu spun aici, într-o mică prefață, să zic, dar e o profesiune de credință, să-i spun… la Istorie, când eram la Baia Mare în clasa a X-a, era un manual de istorie contemporană, poate vă aduceți aminte, așa, vișiniu, și scria că a fost Congresul de Unificare în 1948, Partidul Comunist din România cu acel „d” micuț, PCdR și PSD, adică cel cu Lothar Rădăceanu, Theodor Iordăchescu, au fuzionat și așa. Și se știa ceva de Titel Petrescu, de Jumanca și Flueraș, în contextul în care în 1921 ei nu votaseră aderarea la Internaționala a III-a, la Comintern. Zice: „Și acești lideri ai mișcării social-democrate și-au terminat rolul istoric” e ceva, o închidere rotundă… Am întrebat: „Ce s-a întâmplat?” Profesorul știa dar nu putea să ne spună exact, că într-adevăr, cei doi, corifei social-democrați și unioniști, au sfârșit în închisorile comuniste. Repet. Asta e bine să reținem, erau considerați mult mai periculoși decât brătieniștii, decât maniștii, fiindcă erau considerați trădători: social-democrat de dreapta sau social-fascist. Apelativele lui Stalin au mers chiar în multe dosare de cadre, am găsit, ale celor care au cochetat cu PSD, PSDI, social-fascism, ceea ce ar merita un studiu de caz, cuantificat la aceste ideologeme, cum le-am spus.
I.V.: Deci Ioan Flueraș, Iosif Jumanca sunt, am putea spune, martiri ai social-democrației.
C.B.: Martiri, da!

Un proiect exclusiv destăinuit de Constantin Buchet: dicționarul biografic al rezistenței anti-comuniste

I.V.: Constantin Titel Petrescu?
C.B.: Nu! Constantin Titel Petrescu a fost eliberat și, până la urmă, sigur, a murit de o moarte hai să zicem bună, dar nu putem să excludem tracasarea, arestarea. Nu a avut copii, dar soția a fost bolnavă, a avut diabet, noi tindem să judecăm uneori o unitate structurală ca organizație, cum e un partid, da? Dar istoriile personale au fost tragice. Pentru mulți, Romulus Dan, de exemplu, Ilie Predaru, am întâlnit prin copiii lor, această anatemă, de dosar. Dosarul de cadre, care funcționa implacabil în anii ’50-’60, cu precădere, consemna această apartenență a părinților și acei copii au avut și ei de suferit, nu numai sub forma dosarului de cadre, dar și sub forma unor dosare de urmărire informativă. Și vreau să relev și un aspect mai puțin cunoscut, nici dvs. nu vi l-am relatat, și acum mi-a venit în minte. Lucrez la un Dicționar Biografic la INST, alături de colegii mei cercetători, al Rezistenței Anti-Comuniste. Acolo am întâlnit foarte mulți social-democrați, în Rezistență, chiar din munți. Vă dau un nume: Dumitru Năsărâmbă, pe care îl am, pentru mișcarea de Rezistență din Oltenia, membru al PSD Drobeta Turnu-Severin, a fost chiar Vice-Președinte la Drobeta Turnu-Severin. Nu putea să înțeleagă de ce nu mai sunt alegeri libere. Spune la un moment dat, „alegerile au fost furate de Stalin”, în relatările care sunt consemnate de o sursă contrainformativă a Siguranței, dar este și acesta un aspect. Apoi e aspectul Mișcării Civice, de Mișcare Muncitorească împotriva democrației populare, care se instaurase după venirea Guvernului Groza, 6 martie 1945, de pildă, în Banat, unde PSD-ul, Partidul Social-Democrat a avut o componentă bănățeană foarte puternică în așa-numitul județ Timiș – Torontal cum i se spunea și apoi la Reșița, și au fost aceste ciocniri între simpatizanții sau membri de partid ai social-democraților și bande înarmate de comuniști, ale forțelor, trupe regulate de stradă, să spunem. Cum a fost cazul manifestației din 8 noiembrie 1945 în București. Lucruri mai puțin cunoscute și cred că pot să fie explorate din perspectivă documentară, dar să și asigure consistența unui front de cercetare istoriografică mai puțin cunoscut. Eu încerc acum să deschid aceste porți de cunoaștere arhivistică, să îi spunem, care ar arăta anumite realități sociale pe care chiar nu le-am bănuit.

Stânga închisorilor: profilul deținutului contra-revoluționar

I.V.: Care ar fi, citind, pentru că ați cercetat biografia multor celor dintre cei care au făcut temniță din rândul partidelor de stânga, liderilor social-democrați, care ar fi elementul comun, tragic, care îi duce în închisoare? Ce se spunea? De ce erau ei închiși și erau condamnați la închisoare pe viață?
C.B.: Sintagma pe care am folosit-o, deținutul contra-revoluționar. Asta se spune. Erau împotriva regimului de democrație populară, care practic absolutiza în numele unei iluzorii suveranități a poporului existența unui partid unic dirijat de Uniunea Sovietică.
I.V.: Deci intrai în pușcărie pentru că erai în Partidul Social-Democrat, sau în Partidul Național-Țărănesc, sau membru în Partidul Național-Liberal.
C.B.: La mulți, mai ales la cei doi, ei erau din garda veche, cum se spune, foști unioniști, li s-a reproșat foarte mult că au avut un cartel electoral cu PNȚ-ul, după fuzionarea aceasta…
I.V.: Lui Flueraș și lui Jumanca.
C.B.: Da, după fuzionarea Partidului Național Român și a Partidului Național Țărănesc și au avut chiar o alianță în 1928 comună, liste comune. Li s-a pus și această etichetă, că au colaborat cu conducerea burghezo-moșierească a vechiului stat. Dar deținutul contra-revoluționar, am observat, mult mai mult folosită decât în cazul lotului Maniu, a lotului Antonescu nici atât, acolo erau altele, crime de război și crime împotriva umanității. Partea asta are o altă traducere, dincolo de normativ, e, de fapt, o trădare a unui frate, așa, cel puțin, percepea Ana Pauker, trădarea, aceasta, a luptei de clasă. Titel Petrescu spunea la întâlnirile platforme care au fost comune la frontul comun muncitoresc. Sigur, mergem împreună, dar unde lucrurile ne despart, noi nu putem să fim – în Ce este socialismul, spune – nu putem să fim acești partizani netăgăduiți ai luptei de clasă. Fiindcă asta, până la urmă, lupta de clasă nu îți asigură numai soliditatea unei guvernări, ci, dintr-un punct de vedere, concilierea tuturor păturilor și grupurilor sociale.

Bază documentară masivă la CNSAS pentru două proiecte despre istoria Partidului Social Democrat: istoria social-democrației titeliste și dosarul de problemă social-democrată

I.V.: În Arhiva CNSAS există lucruri noi, care ar putea aduce perspective interesante asupra acestei perioade negre din istoria noastră?
C.B.: Sigur, sigur! Cercetarea acestui dosar de problemă social-democrată ar explora la scara României micro-istorii locale, cu reprezentanți mai puțin cunoscuți. Eu l-am citat pe acest Dumitru Năsărâmbă din Oltenia. Ar fi un sumum de istorii locale și nominale de personalități care s-au opus totalitarismului. Partea care, iarăși, mi s-ar părea foarte interesantă, de scris o istorie a social-democrației prin Partidul Social-Democrat titelist, că erau numiți titeliști, Partidul Social Democrat Independent, după ce au refuzat fuziunea cu comuniștii, și au participat la alegerile din 1946 pe liste individuale, și Partidul Social-Democrat, care a fost condus cumva, mai solitar, de Ioan Flueraș. Dar care el era urmărit tot așa, de organele de Siguranță. Acestea ar fi două direcții pentru care baza documentară este masivă, cum am spus, și foarte valoroasă. Eu îndrum studenții care vin la practică de la cele trei universități mari, București, Iași, Cluj, de la Științe Politice, de la Istorie, Filosofie, Filologie sau Drept, și normativitatea asta, a justiției populare, care s-a împământenit odată cu Guvernul Groza, chiar dacă nu era 100% regim comunist, dar era un regim procomunist, în care erau așa, simbolic, doi miniștri fără portofoliu, ca să se spună că era un guvern de concentrare largă, politică. Partea aceasta e foarte bine să fie cunoscută de studenți prin stagiile de practică, dar și prin lucrările de disertație, de masterat, dar și de doctorat, de ce nu?

Demontarea prejudecăților din istoria facilă și romanțată a stângii: A fi social-democrat nu înseamnă a fi comunist

I.V.: Ce e important, spuneam, ar fi că a fi de stânga, a fi social-democrat, nu înseamnă a fi comunist.
C.B.: Ah, nu!
I.V.: Pentru că aici s-a cultivat, s-a dezvoltat în mod premeditat și s-a făcut acest exercițiu de manipulare în mod repetat, asocierea cu stânga. Nu, a existat o stângă liberală, o stângă social-democrată, o stângă anti-comunistă, care a ajuns, fiindcă iată, avem lideri ai Partidului Social-Democrat care au fost încarcerați pentru credințele lor, și asta este, într-adevăr, istoria trebuie judecată fără orori și fără părtinire, nu? Aici trebuie să ne întoarcem, să nu fim doar la nivel jurnalistic, cu exerciții politice de manipulare.
C.B.: Sigur, expresiile jurnalistice sau o istorie facilă pot fi generate de oricine, oricând, oricum, dar mă refer la realitatea istorică indubitabilă, atestată documentar, și de un fapt istoric, până la urmă, cum au fost pozițiile celor două personalități care s-au opus în 1921 intrării în Internaționala a Treia Comunistă, leninistă, până la urmă, că era sub imperiul ideologic și al conducerii de hegemonie absolută a lui Vladimir Ilici Lenin, care mai trăiește până în 1924. Asta arată că e, de fapt, o idee socială care nu este comunistă, bolșevică, până la urmă, pentru că asta a fost.

Bilanț CNSAS. Constantin Buchet: „CNSAS și-a îndeplinit misiunea pentru care a fost creat”

I.V.: Pentru că am vorbit, am pomenit mai devreme, de CNSAS, și pentru că sunteți Președintele Colegiului CNSAS de câțiva ani, ați fost și membru înainte, în Colegiu, aveți niște ani și o perspectivă asupra instituției. Credeți că CNSAS-ul – vorbim în 2023, și aici îl întreb pe istoricul, Constantin Buchet, pe omul care poate să facă o analiză, nu neapărat pe șeful instituției – și-a îndeplinit misiunea pentru care a fost creat?
C.B.: Eu cred că da, dar o să fac o acoladă care vine în consonanță cu ceea ce discutasem anterior, în recuperarea imaginii istoriei acestor personalități și a mișcării de stânga în România. Noi avem un program, România centenară, care este pe site-ul consiliului, și unde am pus dosarele personalităților închise de regimul comunist. Iuliu Maniu, dar și Ioan Flueraș și Iosif Jumanca. Acolo, sigur, la un click distanță, cum se spune, un student, un masterand, un doctorand, un cetățean pasionat de istorie și nu numai, poate să îi vadă, să evalueze, să își pună întrebări, să se acrediteze ca cercetător extern și să vadă în mod nemijlocit aceste chestiuni. Ceea ce e un lucru, zic eu, extraordinar. Fiindcă noi doi provenim din generațiile în care știm cât de greu era să mergi la o bibliotecă unde pentru o carte, cel puțin, uneori, trebuia să stea zece elevi, sau uneori douăzeci de studenți după ea. Acum, comoditatea informativă, care nu e un lucru, poate să îl îndrepte pe student, cum am spus, chiar pe elev, pe cetățean, să afle partea aceasta, hai să îi zic de terra incognita, mai puțin cunoscută. De multe ori malformată, percepția, datorită a ceea ce ați spus.

Despre rolul CNSAS de a împăca România cu trecutul ei

I.V.: Dincolo de elementele acestea, de cercetare, foarte interesante, și de perspectivă istorică asupra lumii contemporane românești, în plan moral, în planul general al societății, credeți că e o țară împăcată cu ea însăși, România, cu trecutul ei, după această perioadă teribilă?
C.B.: Cred că încă nu este împăcată cu trecutul și rolul CNSAS-ului este un rol capital, acesta de a cunoaște trecutul. De a ne cunoaște elitele care au fost valoroase, care au luptat pentru idei generoase în propășirea poporului nostru, da? Dar și în cunoașterea a ceea ce a însemnat regimul acela care s-a bazat pe Partidul Unic și pe o poliție politică atotputernică în multe momente, din păcate. Și cred că, sigur, partea aceasta de cercetare și educațională, dă o dimensiune mult mai profundă și mai extinsă a activității CNSAS, dincolo de procedura care este foarte corectă și trebuie făcută sine ira et studio, cum ați spus, de verificare a notabilităților României contemporane, prin prisma relațiilor pe care le-ar fi avut cu fosta poliție politică. Dar, aceasta este o miză pe care încercăm, colegii mei și colegii mei din resorturile de cercetare și investigare, să o aducem ca pe icebergul acela care nu se vede.

Constantin Buchet: „Am fi surprinși câți țărani și muncitori au protestat împotriva abuzurilor sistemice și sistematice, de atunci și au fost urmăriți prin dosare de urmărire informativă. Asta ar merita o istorie socială necunoscută!”

I.V.: După atâția ani, putem face o evaluare, putem ști câți români, de o parte sau de alta, a acestui proces, cât din populația…
C.B.: E greu de cuantificat, aici am avut discuții chiar și cu regretatul domn senator Ticu Dumitrescu. Nu aș putea să fac o cuantificare. Dar pot să spun altceva. Și lucrul acesta nu s-a spus, dar eu, de câte ori am avut ocazia public, la o emisiune ca a dvs. sau la alte tribune media sau în plenul Parlamentului sau al comisiei, am spus. Am fi surprinși câți țărani și muncitori au protestat împotriva abuzurilor sistemice și sistematice, de atunci și au fost urmăriți prin dosare de urmărire informativă. Asta ar merita o istorie socială necunoscută! Și o istorie sinceră, ca să îi parafrazez și pe Charles Seignobos, și pe Florin Constantiniu.

Românii, mai liberi după ce au acces la propriul dosar?

I.V.: Se spune la Scriptură: „Adevărul vă va face liberi!” Sunt românii liberi după accesul la propriul dosar?
C.B.: Cred că sunt mai puțin pasionali. Cred că anii aceștia au detensionat și poate au pus și bazele unei nu aș spune a unei reconcilieri, ci a unei concilieri a unor poziții, gânduri, abordări.
I.V.: Ce ar trebui să facă în viitor Consiliul?
C.B.: Misiunea de verificare a notabilităților, părerea mea, personală, așa cum este în legea actuală de funcționare, trebuie să continue. Fiindcă cetățeanul trebuie să cunoască profilul candidatului în aceste mici parlamente locale, care sunt la consiliile comunale, până la Parlamentul țării, Parlamentul mare, cu cele două Camere. Și să voteze în cunoștință. Mi se pare o chestiune și etică și legitimă din punctul de vedere al unei cunoașteri sociale. Adică pentru asta s-a ieșit în stradă la Revoluție. Și eu spun că a fost o Revoluție, până la urmă. Și partea aceasta, pe care nu o neglijăm, ieșirea Consiliului spre școală, spre elevi, spre studenți, spre cercetători, prin mecanismele acestea, pe care le-am spus: simpozioane, stagii de practică, expoziții. Cred că este un lucru formidabil. Am avut, vă spun, elevi de la școlile generale. Întotdeauna îmi fac timp; sau când vin studenții în stagiile de practică, să am interacțiune, fiind și om de catedră. Și observ, într-adevăr, că nu cunosc. Nici nu au de unde, v-am spus, manualul, care ordonează regulator, tematic, o parte din istoria națională nu punctează, măcar formal, atunci nu au alte resurse, decât profesorul. Dar profesorul, sigur, care, în primul rând, ar trebui să aibă dedicație, și poate nici timpul alocat planului de lecție, nu, cincizeci de minute nu îi permite. Depinde.

Erori CNSAS în ultimii ani? Constantin Buchet: „Vă spun că nu”

I.V.: Este vreo eroare majoră pe care a făcut-o Consiliul în timp, la un moment dat? O decizie greșită?
C.B.: Eu mă uit în ochii dvs. și vă spun pentru cât am fost eu membru. Vă spun că nu. Eu, cel puțin. Nu cred, cât am fost membru, nu. Vorbesc de mandatele cât am fost eu membru al Colegiului și Președinte.
I.V.: Domnule profesor, vă mulțumesc mult pentru această discuție și o să vă mai invit pentru că sunt bucăți din istorie care cred că ar trebui cunoscute. Discuțiile chiar în contradictoriu, chiar polemic, sunt necesare, și în niciun caz nu trebuie lăsat teren doar jocurilor de putere și manipulărilor. Istoria nu e despre asta, și din acest punct de vedere această carte are acest merit, că readuce, iată, într-un moment important – eu am vrut să vorbim acum, că sunt 130 de ani de la înființarea primului Partid Social Democrat în România, dar nu trebuie să mai așteptăm încă 10 ani până la 140 și vă promit că mai facem un dialog.
C.B.: Să fie un dialog neîncetat.
I.V.: Mulțumesc mult pentru participarea la acest podcast!
C.B: Și eu vă mulțumesc. Numai bine!

Urmărește Incomod Media și pe Google News