Ora 8:30. Am pornit spre Cappadocia. După un savuros și bogat mic dejun oferit de hotelul Castival. 550 de kilometri până în inima Turciei. Acolo unde, zic mulți, este o parte importantă din leagănul civilizației umane. Drumul lung. Nu neapărat spectaculos. În cea mai mare parte a traseului parcurs, am trecut prin localități cu un aer ușor cenușiu și parcă pustii, neumblate. Multe ferme agricole. Întinderi nesfârșite de pământ, care se pierdeau la linia orizontului sau se izbeau de câte un munte căruia abia îi putea fi perceput conturul în zare.

Plouă. Motorul autocarului toarce plăcut. Te trage la somn. Privim pe geam spectacolul oferit de o altă lume. O altă civilizație, structurată cam pe aceleași valori. Nu poți să spui că Turcia este o țară săracă, dar nici nu mustește de bogăție. Se observă din plin simplitatea. Luxul este amestecat cu modestia.

Ozy ne-a tot povestit istoria tuturor locurilor pe care le-am parcurs. Scurt. Anecdotic. Vesel și trist, totodată. Ghidul, psiholog fin, ne-a „ginit” că suntem oarecum morcoviți din cauza ploii. A încercat să ne administreze un vaccin. „Ploaia bună la noi. Face bine la agricultură. La pământ… În vara, am avut secetă la noi, în Antalya. Temeratur trecut de 50 de grade Celsius”.

Trecem pe lângă nesfârșite coloane de sere, solarii, parcuri industriale, păduri, apoi, câte o halcă mare de pustiu ușor deprimant. Suntem pe vechiul drum al mătăsii. Șosea expres, bună. Întreținută. Noi rar avem așa ceva în țară. Mai avem până îi prindem pe turci din urmă la acest capitol al infrastructurii rutiere. Drumul șerpuiește prin munți. Am urcat pe Taurus. Până la altitudinea de 1.825 m. Ozy ne-a vorbit de flora și fauna acestor locuri. Aici, pe un areal destul de întins, trăiesc peste 40.000 de porci mistreți. Există și câteva familii de leopard. Cu câțiva ani în urmă, în zona muntelui Taurus, s-a declanșat un incendiu nimicitor. Au fost distruse de flăcări câteva mii de hectare de pădure.

Nostim ghidul. A dat câteva sfaturi turiștilor. Printre ele, unul care ne-a făcut să râdem cu poftă. A spus, pe tonul său sincer și într-o română stâlcită, că cine nu știe să vorbească limbi străine nu are decât să se înțeleagă în tarzaniană, adică prin semne.

Cu ploaie, fără, socializând, moțăind, am ajuns în Konya. Un centru sacru pentru musulmani. Orașul dervișilor. O localitate cu rădăcini adânci în istorie. Meleag al hitiților. Primele așezări în această regiune din Anatolia Centrală au apărut în anii 9000 î.e.n. În ziua de astăzi, Konya este considerat cel mai conservator și mai religios oraș din Turcia .

Conduși de Ozy, am vizitat muzeul Mevlana, unul dintre cei mai cunoscuți gânditori ai lumii islamice. Aici, se află mausoleul lui Hamal ad-Din Rumi. Am mai aflat că, pe teritoriul orașului Konya, nu se consumă băuturi alcoolice. Am cumpărat câteva suveniruri. Ieftine. 1 euro bucata. Derviși în miniatură și alte câteva mărunțișuri cu rol sigur de amintire.

Din nou, la autocar. Ne-am continuat călătoria spre Cappadocia. Între timp, coborâse noaptea. Beznă deplină. Turcii cam fac economie la electricitate. Străzile nu sunt chiar așa de iluminate. Prin locuințe se folosesc, cu siguranță, becuri super economice… La capitolul ăsta, noi suntem tari.

Nu am vorbit nimic despre prețuri. Bune. La cam orice produs. Cu mult sub ce este la noi. Deși lira turcească este deplină, la ea acasă, poți să îți faci cumpărăturile, să mergi la restaurant și să plătești cu euro și dolari. Un dolar sau un euro sunt cotate la circa 30 de lire turcești.