Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitată, regizoarea Gianina Cărbunariu

Publicat

pe

S-a născut la Piatra Neamț, a scris prima piesă de teatru la vârsta de șapte ani și nici prin minte nu îi trecea că ar putea să conducă, peste ani, teatrul orașului natal, unde a văzut cele mai importante piese în copilărie. Timpul a trecut iar Gianina Cărbunariu a devenit nu doar un regizor reputat, dar și managerul care a pus un teatru de provincie pe harta internațională a artei teatrale. Dacă în creația teatrală Gianina Cărbunariu este un avangardist în curs de clasicizare, în managementul instituțiilor de cultură, decizia de a se retrage după șapte ani de coordonare a Teatrului din Piatra Neamț o situează în avangarda stărilor de excepție.

Părăsind Teatrul din Piatra Neamț pe deplin mulțumită de realizările sale, Gianina Cărbunariu împărtășește, la podcastul Avangarda, într-un dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, convingerile ei cu privire la rolul teatrului de a dezvolta un spațiu al întâlnirilor și dialogurilor libere dintre oameni, riscurile polarizărilor sociale și politice pentru ecosistemele culturale și critica privitoare la teatrele care așteaptă să vândă bilete, în loc să genereze nevoia consumului cultural.

Aflăm de ce viața de după managementul cultural trebuie să înceapă cu o vacanță și care sunt planurile de viitor ale tinerei artiste. Un episod despre curajul de face lucrurile altfel, atât pe scena culturii cât și în culisele ei, cu regizoarea Gianina Cărbunariu.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=pge6sRnOZo0

Gianina Cărbunariu, între clasicizare și avangardă. De la validarea națională la cea internațională, reperele unei arte

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, astăzi am bucuria să o am invitată pe regizoarea Gianina Cărbunariu. Gianina, îți mulțumesc mult că ai acceptat să fii invitata mea.
Gianina Cărbunariu: Mulțumesc frumos și eu pentru invitație.
I.V.: Cred că în cazul tău chiar se potrivește titlul podcastului meu, Avangarda, și tu ești unul dintre avangardiști. Dacă există un nou val în cinematografie, de ce nu ar exista un nou val și în teatrul românesc? Crezi că ești o avangardistă sau ești deja o clasică în receptarea publicului?
G.C.: Cred că ar fi fost momentul să mă clasicizez, dar sistemul teatral mă ajută să rămân în avangardă.
I.V.: Să pui presiune pe clasici…
G.C.: Mă ajută, mă ajută…
I.V.: De ce spui asta?
G.C.: Pentru că într-un fel simt că validarea pe care o am ca artist vine mai degrabă din zona internațională și mai puțin din cea națională. Ceea ce mă menține într-o poziție de avangardă.
I.V.: Distincția dintre internațional și național…
G.C.: Mai și glumim…

O Românie europeană în plan cultural. Gianina Cărbunariu: „Nu sunt o privilegiată a sistemului teatral românesc.”

I.V.: Mai și glumim, dar România e membru al U.E. de niște ani. Ai sentimentul că în plan cultural chiar e membru U.E.?
G.C.: Da, s-au întâmplat multe lucruri în ultimii 20 de ani. Există niște schimbări, nu vreau să exagerez, dar în ceea ce mă privește, cumva, nu e un secret, că nu sunt o privilegiată a sistemului teatral românesc.
I.V.: Asta te ajută sau te încurcă?
G.C.: Asta e.
I.V.: Ce te ajută să fii privilegiat?
G.C.: Cred că ar fi o normalitate. Din păcate devine un privilegiu. Ar fi normal ca un artist care are niște ani de muncă și niște reușite, să ajungă ca în Franța sau în Germania, să lucreze în niște condiții din ce în ce mai bune. Asta ar fi normal. Nu se întâmplă asta, în ceea ce mă privește, cel puțin.
I.V.: Din perspectiva establishment-ului cultural, cum se zice, a contextului general?
G.C.: Da, cu siguranță.
I.V.: Ai sentimentul că…
G.C.: Eu am sentimentul cumva că lucrurile nu se adună, vorbesc pentru mine, dar am observat că asta se întâmplă și la alți artiști, din alte domenii.

Respectul în breasla teatrală, o provocare. Gianina Cărbunariu despre relația foarte bună cu „publicurile”

I.V.: Ce ar trebui să se întâmple ca niște filtre de recunoaștere publică sau interne, ale breslei, să fie mai acute, mai viabile? De ce nu se întâmplă? De ce e un decalaj între ceea ce se întâmplă în spațiul românesc și cel occidental?
G.C.: Sincer nu știu, e cumva și de la caz la caz, nici nu prea m-a interesat. Eu am încercat să îmi fac proiectele mele, nu m-a interesat foarte mult, dar pot să observ că nu sunt așa… sunt respectată, cred, în mediul teatral.
I.V.: Ții mai mult la opinia publicului, a colegilor, a criticilor?
G.C.: Eu nu am avut niciodată probleme în a dezvolta un public. Asta s-a întâmplat cu Casandra, la Teatrul Foarte Mic, unde împreună cu colegii mei am creat un public, am construit un public. După care am fost în provincie și am lucrat și acolo, am făcut trei spectacole la Sibiu și cred că am reușit să creez un public, care să fie interesat de zona asta, artistică. Acum am stat șapte ani la Piatra Neamț și dacă e ceva ce am reușit să creez pe deplin e un public fidel, interesat și deschis la dialog. Deci dacă e ceva în care cred, e întâlnirea cu publicul. Cu publicurile.

Născută în Piatra Neamț, ajunsă manager al Teatrului din Piatra Neamț. Gianina Cărbunariu: „Asta chiar nu mi-aș fi imaginat.”

I.V.: Ai vorbit de cei 7 ani la Piatra Neamț, 7 e cifra perfecțiunii. În cazul tău la Piatra Neamț, dar cred că tot 7… în clasa a șaptea erai când ai scris prima ta piesă de teatru, am citit într-un interviu de-al tău.
G.C.: Da, nu mai știu nici eu, da, da, da…
I.V.: Și când erai în clasa a șaptea știai că o să fii regizoare?
G.C.: Nu, nu știam decât că îmi place să merg la Teatrul Tineretului, eu acolo am descoperit Teatrul. Cred că artistul, artista care sunt astăzi se datorează acelei întâlniri.
I.V.: Te-ai născut la Piatra Neamț, aveai să conduci Teatrul din Piatra Neamț…
G.C.: Asta chiar nu mi-aș fi imaginat.
I.V.: Și mergeai la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.
G.C.: Da!

Cel mai vechi festival de teatru din țară, la Piatra Neamț. Cum vede Gianina Cărbunariu anii de glorie ai acestui proiect artistic?

I.V.: Îți amintești vreo piesă memorabilă care și astăzi îți stă în fața ochilor?
G.C.: Îmi amintesc multe, pentru că în perioada aceea, 1992-1996, cât am fost în liceu, practic s-a reluat festivalul. Puțină lume știe, dar Festivalul de la Piatra Neamț e cel mai vechi festival din țară, a fost înființat de Ion Coman în 1969. El s-a întrerupt în 1985 din cauza cenzurii și s-a reluat abia în 1992. Dar când a avut loc prima ediție, a fost o programare senzațională, pentru că nu erau doar trupe din România, au fost șase companii invitate din SUA, Franța, Germania, era un curatoriat foarte consistent pentru vremea aceea. De aia zic, pe lângă spectacolele din stagiune, eu vedeam în fiecare an un festival internațional foarte interesant și îndrăzneț pentru vremea aceea. Dacă ar fi să dau două spectacole, în primul rând Orfanul Zhao al Alexandru Dabija, care, mă rog, e un spectacol iconic pentru Teatrul tineretului, și din Festival, cred că îmi amintesc în 1994, era o trupă din Stuttgart, cu un spectacol, Romeo și Julieta, absolut senzațional, din care încă mai am imagini.
I.V.: Din repertoriul teatrului, înainte de 1989, sfârșitul anilor ’80, îți amintești ceva? Știu că acolo au fost mulți din marii noștri actori, fie au debutat, fie au jucat mult timp în cariera lor la Piatra Neamț.
G.C.: Nu cred că îmi amintesc foarte bine, eram copil, dar pe lângă actori trebuie neapărat spus că acolo veneau regizori foarte tineri, departe de cenzură, deci departe de centru, ca să facă toate nebuniile până în 1989. Iarăși foarte important, teatrul s-a deschis în 1958 cu un spectacol al lui David Esrig. Tânărul David Esrig a debutat la Piatra Neamț. Și apoi urmează un șir de nume, o să zic câteva, dar toți regizorii foarte importanți au trecut pe acolo, Andrei Șerban, Purcărete, Sandu Dabija a fost și angajat ca regizor al teatrului o perioadă, Cătălina Buzoianu care era foarte legată de acest teatru și de trupa de acolo, Alexandru Tocilescu, Frunză, Ducu Darie, toată lumea a trecut pe acolo.

Cum explică Gianina Cărbunariu atenția excesivă asupra actorilor în pofida regizorilor?

I.V.: Nume mari, impresionant.
G.C.: De aceea se vorbește… avem tendința de a vorbi foarte mult despre actori.
I.V.: Presiunea publicului.
G.C.: Numai că acei actori nu puteau să creeze niște spectacole care să rămână în memoria publicului fără niște regizori talentați.
I.V.: Fără îndoială. Cum sunt antrenorii, dirijorii, fără asta e greu să ai o echipă, o trupă.
G.C.: Și fără niște directori buni.

Cel mai bun manager de teatru după gustul Gianinei Cărbunariu, fără studii teatrale, dar cu rezultate internaționale solide

I.V.: Cine a fost directorul cel mai bun?
G.C.: Celebru în breasla teatrală este Ion Coman, cel care practic a deschis teatrul și care a reușit într-o perioadă în care granițele erau închise, să scoată trupa teatrului la granițele internaționale. La Nurenberg, au fost la Bienala de la Veneția, unde au luat și un premiu important, vorbim de 1968. De aceea era o perioadă…
I.V.: O perioadă de deschidere, care a durat câțiva ani.
G.C.: Ei ieșeau și înainte de perioada de deschidere, adică era unul dintre puținele teatre care mai întâlneau un public internațional. După 1968, s-a făcut acest Festival în 1969, apoi Coman a plecat. E cunoscut ca fiind un foarte bun manager. Care nu avea studii teatrale!

Gianina Cărbunariu, un manager self-made. „Un festival nu e un supermarket, să aduci produse scumpe și de lux, ci înseamnă un concept înainte de toate”

I.V.: Te-a influențat cineva atunci când ți-ai asumat planul de management teatral? Poate e mult spus model, dar cineva care te-a influențat? Pe cine consideri cel mai bun director din teatrul românesc?
G.C.: Sincer, nu am avut un model. Eu am lucrat destul de mult în străinătate în ultimii 20 de ani, am colaborat și cu teatre din România, dar am încercat cumva să aleg, întotdeauna, când am avut o colaborare, ceea ce m-a interesat pe mine și mi s-a părut util într-un fel. Nu știu dacă am avut un model, am avut foarte multe modele. Am lucrat cu Royal Court, am avut o experiență pe o perioadă mai lungă, am văzut cum se întâmplă lucrurile acolo, am văzut ce înseamnă un secretariat literar, el este creierul teatrului, nu sunt niște secretari care duc cafele. E aiurea ce zic, dar e important pentru un teatru să ai consultanți puternici și educați. Am lucrat la Schaubuhne, am lucrat în Suedia, am avut colaborări din care am învățat nu doar ca artist, ci și ca om de teatru. Experiențele acestea m-au format, dar nu pot spune că am un model. O experiență interesantă a fost cu directorul Teatrului Național din Bruxelles, Jean-Louis Colinet, cu care am avut discuții înainte să devin directoare la Piatra Neamț, mi s-a părut o persoană cu o intuiție extraordinară în ceea ce privește regizorii, intuiție despre ce înseamnă un proiect artistic. Țin minte că mi-a spus într-o discuție, de exemplu, apropo de curatorierea unui festival, că un festival nu e un supermarket, să aduci produse scumpe și de lux, ci înseamnă un concept înainte de toate. Dacă ai bani, sigur că ești un curator foarte bun. Aduci nume mari, le pui într-un ghiveci, toată lumea e mulțumită. Un curator nu se bazează pe bani, ci pe nume, pe conceptul propriu. Asta mi s-a părut interesant.

Cum își autoevaluează Gianina Cărbunariu activitatea de manager al Teatrului din Piatra Neamț? „În general am făcut tot ce mi-am propus”

I.V.: Ești mulțumită de cei ai făcut în cei șapte ani de mandat la Piatra Neamț?
G.C.: Ce mi-am propus inițial în proiectul de management, am făcut, mai puțin un lucru. În mod evident. Dar în general am făcut tot ce mi-am propus. Care e lucrul pe care nu am reușit să îl fac? Când am ajuns acolo, exista spațiul în care erau atelierele de producție, atelierele teatrului, era un spațiu în ruină, dar era o casă incredibil de frumoasă. Nu era casă de patrimoniu, dar fusese Muzeul Arheologic deschis de preotul, istoricul și arheologul Constantin Mătase. El nu e în proprietatea teatrului, ci a Consiliului Județean. Între timp au fost atelierele care nu prea au ajutat spațiul, pentru că se desfășurau tot felul de activități dure acolo, spațiul a ajuns în ruină, iar eu am propus prin proiectul de management ca acel spațiu să fie renovat și redat circuitului cultural. Atelierele se duc în altă parte, iar acolo se face un centru comunitar, un Ateneu popular, în mijlocul unui cartier. Ceea ce ar fi fost primul proiect de genul acesta făcut de un teatru de stat, pentru că proiecte similare făcute de teatre private există. Era în mijlocul cartierului Precista din Piatra Neamț. Ar fi însemnat o revitalizare a zonei, ar fi însemnat o descentralizare, pentru că Teatrul e în centrul orașului și asta ar fi avut niște antene în acea zonă. S-au făcut niște pași, spațiul a intrat iar pe lista CNI, a venit pandemia, s-au complicat lucrurile și mă rog, am avut și un vecin care nu a fost de acord.

Gest rar în lumea culturală: managerul care renunță la funcție de bună voie. Gianina Cărbunariu: „Am pus teatrul pe harta internațională prestigioasă”

I.V.: De ce pleci după șapte ani?
G.C.: De ce ai plecat? De ce ai mai fi rămas?
I.V.: Nu e nimeni profet în țara lui?
G.C.: Eu cred că am făcut ce mi-am propus, și în plus am pus teatrul pe harta internațională prestigioasă. Proiectele sunt aproape terminate, eu aș fi plecat, sincer, mai demult.
I.V.: E alegerea ta că ai plecat.
G.C.: Eu am plecat printr-o renunțare. Renunțarea înseamnă că spui „domnule, eu până aici am putut”. Nu e o demisie, nu am plecat cu demisie.
I.V.: E o renunțare.
G.C.: O renunțare.
I.V.: E un caz mai rar în spațiul nostru.
G.C.: Există în contract, în contractul oricărui manager. E unicat nu pentru că nu există, ci pentru că nu au făcut-o și alții. Nu pentru că nu există.

Un număr limitat de mandate în managementul cultural, o politică pe gustul Gianinei Cărbunariu

I.V.: Ar trebui limitat numărul mandatelor pentru un manager?
G.C.: Da, cred că da.
I.V.: Zece ani. Dacă președintele României are două mandate de cinci ani, însumând zece ani. Dar e o discuție, auzim că nu poți să îți duci la capăt proiectele dacă nu ai mai mulți ani pentru asta.
G.C.: E adevărat, e adevărat și asta. Eu cred că ar trebui gândită o lege care să țină cont de toate realitățile. Avem o realitate în București, Iași, Cluj, Timișoara, și o altă realitate în orașele mai mici, unde lucrurile se întâmplă poate mai lent într-un fel și oamenii cu ambiții mari nu prea se duc. Și când se duc și ai norocul acesta, e păcat să nu stea omul acela mai mult. Dar eu cred că trei mandate… asta spun și manualele de management, într-un fel, trei mandate de cinci ani. Dar eu cred că dacă în două mandate nu ai reușit să faci ce ai propus, ai gândit la început, nu are sens să mai stai. Pe de altă parte există niște instrumente prin care managerul poate fi schimbat dacă nu și-a împlinit misiunea. Există evaluările, după cinci ani el poate primi o notă care să îl trimită acasă. Practic legea nu spune că primești trei mandate automat, le primești dacă ai nota peste 9. Există mecanisme prin care să se trieze.
I.V.: Evaluările nu sunt subiective?
G.C.: Evident că sunt subiective, dar totuși managementul se evaluează pe cifre, ai niște indicatori de performanță.

Provocarea carierei de manager a Gianinei Cărbunariu: „E un mediu conservator în care există un public progresist.”

I.V.: De ce te-ai lovit cel mai tare în acești ani? Care a fost bătălia cea mai dură pe care a trebuit să o duci?
G.C.: Nu, nu, nu, încă o dată, o luăm de la capăt, dar în altă parte, vreau alte provocări. Pur și simplu, simt că acolo, ce am avut am dus la capăt. Ce a fost cel mai greu? Sunt multe lucruri, și nu doar pentru mine, la Piatra Neamț. Legislația, schimbările, tot felul de propuneri care apar de obicei vara, înainte de vacanță, sau înainte de Crăciun, mă refer propuneri la nivel politic. Iar eu personal sau nu știu, în cazul meu, cred că a fost un mediu conservator care m-a primit cu destulă ostilitate, să zicem. Acolo e ceva foarte interesant, e un mediu conservator în care există un public progresist.
I.V.: Avangardist, cum aș zice eu…
G.C.: Aș zice și eu asta, nu știu… eu am avut și am încă o relație foarte bună cu publicurile din Piatra Neamț. Oamenii vin în festival, vin la premiere, vin la spectacole, avem spectacole în repertoriu de șapte ani, ceea ce pentru un oraș atât de mic înseamnă ceva, și sălile sunt pline. Nu le-am găsit așa! Am găsit un public acolo, era un nucleu dur, un public format în anii ’70-’80, deci oameni care au acum peste ’60-’70 de ani. Un public excepțional, foarte deschis, poate chiar mai deschis decât publicul de vârsta mea, care a prins o altă perioadă a Teatrului din Piatra Neamț, mai puțin inovativă și mai puțin experimentală.
I.V.: Deci perioada 2017-2024 nu prea seamănă cu cea mai veche.
G.C.: Aș zice că nu.
I.V.: Nici nu are cum, e un alt context istoric, social.
G.C.: Deci există acel nucleu dur, un public foarte educat, 60 plus, și publicul foarte tânăr, pe care îl formezi printr-o ofertă culturală.

Gianina Cărbunariu, despre reacția „impresionistă” a publicului tânăr: „Nu cred că un tânăr își dă seama ce înseamnă inovație în teatru, dacă nu vede o ofertă mai largă”

I.V.: Cum ți se par tinerii pe care i-ai întâlnit? E publicul care s-a format, din noua generație, care caută un anumit tip de teatru? Dacă facem o paralelă cu acel public descris mai devreme, al anilor 80-90?
G.C.: Misiunea teatrului e să ofere niște activități și proiecte prin care tinerii să fie invitați să înțeleagă ce înseamnă munca pentru un spectacol de teatru. Nu cred că un tânăr își dă seama ce înseamnă inovație în teatru, dacă nu vede o ofertă mai largă, dacă nu se întâlnește cu … dacă nu primește niște instrumente. Nu cred că poate exista un tip de relație între un tânăr și teatru, fără ca instituția să medieze treaba asta. Dau un exemplu concret. La Piatra Neamț, în Teatrul Tineretului, șapte ani de zile sau șase, noi am făcut un proiect prin care adolescenții puteau să facă asistență la un spectacol. Și când zic asistență, nu zic doar de regie; echipa de producție și tehnică era dublată de cincisprezece, șaisprezece adolescenți, din licee diferite, pentru că era open call. Acești tineri vedeau cum se face un spectacol, dădeau feedback artiștilor, pentru că toată lumea era câștigată, inclusiv dramaturgii, regizorii, actorii, participau activ la acest proces, veneau la discuțiile cu publicul de după, și cumva existau mediatori între spectacol și publicul venit să îl vadă. Ei nu au devenit neapărat artiști după, nu toți s-au îndreptat spre alte facultăți de actorie, regie, dar au devenit un public foarte bun. Apoi am avut un proiect, „Spectatorul critic”. Un critic de teatru venea și însoțea tinerii la spectacolele din festival și aveau discuții după. Astfel au primit instrumente pentru a spune de ce le place și de ce nu le place un spectacol. Au trecut de chestia asta „impresionistă”. Au început să aibă păreri argumentate.

Gianina Cărbunariu, mesaj către managerii teatrelor din România: „Teatrul nu trebuie să aștepte să vândă bilete.”

I.V.: Tu ai și am văzut în piesele tale o dimensiune socială, spuneai și de proiectul făcut la Piatra Neamț, să mergi către noi publicuri, nu doar să aștepți să cumpere lumea bilete pentru teatru sau festival. Și teatrul, și cred că asta e valabil și pentru alte instituții de cultură. Să mergi către public, e o formă de educație și de pedagogie.
G.C.: E în misiunea teatrului să facă asta. Eu nu am inventat nimic. Am urmat foarte atent caietul de sarcini. Serios, asta trebuie să facă un teatru. Teatrul nu trebuie să aștepte să vândă bilete. Teatrul trebuie să iasă în întâmpinarea publicului prin promovare sau prin proiecte care nu se întâmplă în teatru neapărat. Doar promovare, fie că e online, fie că e prin broșuri sau afișe, s-ar putea să nu te ajute într-un cartier muncitoresc în care oamenii au alte priorități, de supraviețuire. Nu o să te ajute să pui un afiș. Plus că teatrul are și imaginea aceasta de loc elitist. Nu e un loc în care toată lumea se duce gândindu-se că se va simți confortabil. Și atunci tu ca manager sau ca artist trebuie să gândești o strategie prin care să deschizi ușile și să arăți că e ok, e mișto să vii la teatru.

Arta cu angajament social, o tendință clasică, revendicată și de marea dramaturgie. Gianina Cărbunariu: „Ce poate să facă teatrul, spre deosebire de televiziune, e să aducă o altă agendă în prim plan.”

I.V.: Cum pot fi laolaltă, teatrul acesta, clasic, cu forma asta nouă, inovatoare, de a promova teme sociale? Cum se împacă aceste forme?
G.C.: Marea dramaturgie clasică vorbește despre probleme sociale și umane. Dacă ne gândim la Cehov, la Moliere, care era un critic, un moralist, să zicem, al vremurilor lui, Shakespeare, nu mai spun, dimensiunea asta politică și socială… exista în toată dramaturgia de calitate. Nu cred că se poate scrie dramaturgie stând cu ochii pe pereți. Trebuie să te uiți la realitate. Evident, fiecare are o transpunere pe scenă în alt fel. Dar cele două… eu nu fac, cum să spun, diferență, e adevărat că eu sunt autor de spectacol și lucrez pe scenariile mele, dar nu fac diferență între cele două tipuri.
I.V.: Dimensiunea socială și politică crezi că ajută mai degrabă publicul să înțeleagă?
G.C.: Ce poate să facă teatrul, spre deosebire de televiziune, e să aducă o altă agendă în prim plan. În malaxorul știrilor pierdem la un moment dat esențialul. Ce poate să facă teatrul este să aducă agenda asta, o altă agendă, și pe de altă parte creează o comunitate de spectatori care sunt în aceeași sală, pot discuta, pot schimba păreri, pot deschide un dialog social cumva.

Pe cine a încercat Gianina Cărbunariu să protejeze în spectacolul Două ore cu pauză?

I.V.: Două ore cu pauză, pe care l-am văzut recent la Teatrul Excelsior… cred că e ultima ta piesă, nu?
G.C.: Nu, am mai făcut un spectacol în Polonia. Dar în România da, cred că e ultimul. Cel mai recent spectacol făcut.
I.V.: Tema școlii, a educației, exemplele cu trimiteri la realități românești din ultimii ani. E recurentă la tine. Am văzut că ai plecat de la o carte, Proful de română.
G.C.: O antologie, da, la care au contribuit profesori din orașe și locuri diferite.
I.V.: Ce ecou ai avut, după aceea, din partea lor și a celor care au văzut piesa?
G.C.: Bune, dar nu asta m-a impresionat. Eu nu eram în sală. Am avut la un moment dat o scenă în spectacol, în partea a doua a spectacolului, inspirată de un eveniment real, care a avut loc într-un colegiu național din București. Știam povestea de la o altă profesoară pe care o cunosc. Am încercat să protejez povestea și colegiul. Ideea nu era asta…
I.V.: Să știe lumea ce colegiu e…
G.C.: Da, era o situație care putea fi întâlnită oriunde. Trebuia să protejez nume, identități, și la unul din spectacole, după ce s-a terminat scena, s-a ridicat chiar doamna profesoară care fusese personaj principal în acel eveniment, și a spus: „Eu sunt” și a apreciat faptul…
I.V.: Interactiv, exact ce voiai.
G.C.: Da, eu nu merg pe tipul acesta de interactivitate în care aștept de la spectator să reacționeze imediat, cumva. A fost o surpriză pentru toată lumea.

Se duce cultura „pe apa sâmbetei”? Replica Gianinei Cărbunariu

I.V.: Zice unul dintre personaje că e mult umor în piesă. E o improvizație permanentă, pentru că așa se și încheie, o putem lua de la capăt, e un final deschis. Dar zice unul dintre personaje: „se duce cultura pe apa sâmbetei”. Am vrut să mă ridic și eu să am un punct de vedere la această intervenție… așa să fie? S-a dus pe apa sâmbetei cultura?
G.C.: Da, dar iată că o luăm de la capăt, mereu și mereu.
I.V.: De ce?
G.C.: Asta poate nu e rău. De ce cu apa sâmbetei?
I.V.: De ce cu apa sâmbetei, nu am găsit o altă zi din calendar?
G.C.: Nu mai țin minte, eu nu țin minte să fi scris replica asta…
I.V.: E o amintire recentă. Am văzut piesa de curând.
G.C.: Uneori, purtați de val, actorii pot să mai exprime și părerile proprii, pentru că în acel cadru eu am permis ca ei să mai participe activ. Nu țin minte să fi scris asta, dar nu e ca și când nu aș fi de acord.

A fugit Gianina Cărbunariu de teatrele de stat? „Eu nu a trebuit să fac independență pentru că nu puteam face altceva. Dimpotrivă. A fost o alegere conștientă”

I.V.: De ce ai fugit, nu cred că e cel mai potrivit termen, dar de ce ai evitat teatrele de stat și ai montat mai degrabă în zona independentă?
G.C.: Au fost vreo opt ani, dacă stau bine să mă gândesc. A fost o decizie conștientă și e o decizie pentru care eu sunt foarte mulțumită. Eu nu am fost în situația de a nu primi oferte de a nu monta în teatrele de stat. Adică eu nu a trebuit să fac independență pentru că nu puteam face altceva. Dimpotrivă. A fost o alegere conștientă. Eu am zis că nu aș vrea să mă duc într-un teatru de stat, vorbim de 2004-2005, în care directorul să îmi spună ce text să montez, cu cine, în ce condiții. Voiam, pe atunci dramaturgia contemporană românească nu era bine văzută, nu i să dădea foarte multă încredere, și eu voiam să fac un spectacol care să vorbească despre mine, despre căutările mele și ale colegilor mei din acea perioadă. De aceea am ales să mă duc în independență. Norocul meu a fost că am și reușit să îmi fac proiectele, și chiar de la primul spectacol, Stop the tempo, am reușit să plecăm la un festival internațional și să avem o validare. Cumva nu a mai fost nevoie să urmez traseul clasic.
I.V.: Stop the tempo la Green Hours l-ai făcut, nu?
G.C.: Da.
I.V.: E o tensiune evidentă între teatrele de stat și cele private.
G.C.: Cel puțin era. La momentul acela era.

Există soluții pentru combaterea tensiunilor dintre mediul cultural privat și cel de stat? Gianina Cărbunariu: „Independenții au nevoie de spații”

I.V.: Se păstrează din diferite motive. Și în pandemie s-a acutizat, din pricina contractelor diferite. Până la urmă ajungem la dimensiunea aceasta care contează pentru fiecare. Crezi că se poate printr-o soluție magică să dispară această tensiune sau în orice caz să fie o relație mai bună între teatrele de stat și cele independente? Să nu fie inegalitățile astea?
G.C.: În primul rând printr-o finanțare corectă a sectorului independent.
I.V.: Bun, aici… în 2015, când aveam un scurt metraj la ministerul Culturii, am avut două, nu m-am înscris în niciun festival, cine știe, poate primeam un premiu… o să vorbim și despre premii. Știu că și de premii fugi, nu doar de teatrele de stat. În 2015 AFCN, care totuși e cel care derulează cele mai multe proiecte din zona culturală, a creatorilor, a ONG-urilor culturale, din zona independentă, nu mai avea finanțare. Atunci am promovat o ordonanță de urgență și din februarie, cred, 2015, până astăzi, 2% din încasările Loteriei Naționale merg către AFCN, și asta înseamnă sute de mii de euro în fiecare lună, și multe din ele, când sunt sesiunile din an, sunt subvenționate proiecte din zona teatrală. Asta e totuși important. Unde e diferența? Tipul de contract. Când ești la stat, e o altă logică și în pandemie de asta nu au avut probleme, spre deosebire de cei din zona independentă care nu au avut niciun fel de susținere. Și aici cred, indiscutabil, că statul trebuia să facă mai mult. Nu a făcut mai nimic, de fapt.
G.C.: Mai e ceva, dincolo de finanțările de la AFCN, independenții au nevoie de spații. Cu o finanțare AFCN nu îți permiți să închiriezi.

Gianina Cărbunariu, radiografia spațiilor culturale teatrale: „În loc să câștigăm alte spații culturale, pierdem”

I.V.: Să susțină proiectul, nu spațiul, pentru asta sunt finanțările.
G.C.: Spațiul nu. În momentul în care tipul acesta de finanțare ar asigura mentenanța, chiria unui spațiu independent, lucrurile acestea s-ar schimba foarte tare. Problema asta am avut-o la dramAcum. 10 ani de zile am căutat un spațiu în București. Era imposibil să găsim un spațiu. A fost imposibil. După aceea au existat câteva inițiative, unele au combinat privatul cu independentul. Dar nu cred că… cum să spun, nu cred că ar fi fost chiar imposibil să se găsească spațiile astea. Avem exemple din Ungaria, Polonia, unde genul acesta de spații au existat și încă există.
I.V.: Ai spus mai devreme, dând exemplu Casandra, de la începuturile carierei tale ca regizor, Casandra, un spațiu care multă vreme a fost pierdut și care nu s-a mai putut juca, și Teatrul Foarte Mic, care e în centru.
G.C.: Practic, în loc să câștigăm alte spații culturale, pierdem. Nu e ok.
I.V.: Mai sunt și alte sedii de teatre care au probleme, Nottara, Bulandra, sala de la Izvor, care nu au unde să joace.
G.C.: Da, revenind la chestiunea cu independenții, cumva problema nu cu AFCN-ul, ci cu tipul de proiect finanțat prin AFCN, e că o companie independentă găsește banii, dar apoi trebuie să găsească și un teatru de stat. Există un fel de dependență care, nu știu, îi pune într-o situație destul de fragilă pe independenți. Când ai un spațiu al tău sau există un centru de proiecte, lucrurile cred că s-ar schimba. În același timp, cred că trebuie încurajate și teatrele să primească genul acesta de proiect, să le găzduiască, în orice caz.

Sălile preferate ale Gianinei Cărbunariu sau locurile ideale de pe harta lumii pentru a face artă

I.V.: Unde te-ai simțit cel mai bine, care e sala ta favorită când o piesă a ta s-a jucat acolo? Ai un loc care îți e foarte apropiat de suflet?
G.C.: Sunt multe locuri în care m-am simțit bine. Mă simt bine acolo unde pot lucra cu oameni deschiși și interesați. Cred că foarte bine m-am simțit la Târgu Mureș, Studio Yorick, unde am făcut un proiect în 2009, 20/20, m-am simțit foarte bine la Münchner Kammerspiele, un spațiu foarte frumos, la Stuttgart, când am montat acum doi ani, aveau o sală foarte frumoasă, și îmi plac sălile de repetiții care au și un geam, pentru că de obicei sălile de repetiție sunt foarte închise, iar în Germania aveau o fereastră spre realitate, totuși, să nu rămânem acolo…
I.V.: Trebuie o fereastră spre ceva, o deschidere.
G.C.: Da!

Regizoarea Gianina Cărbunariu, indiferentă față de premii: „Nu au schimbat niciodată nimic”

I.V.: Spre lumină și soare. Am vorbit mai devreme de premiul obținut în 2014, cea mai bună piesă a anului, acordat de UNITER, For Sale, De vânzare, în 2014. Ce înseamnă el pentru tine? Te-a ajutat, te-a încurcat, nu a contat? Am citit undeva un interviu al tău, spuneai că nu ai nicio preocupare față de premii și nu schimbă cu nimic munca pe care o faci.
G.C.: Da… Nu, pentru mine nu s-a schimbat nimic. Ba dimpotrivă, eu după 2014, vreo 6 ani nu am montat în București, poate mai mult. Deci nu e ca și când ar fi atras atenția unor manageri asupra muncii mele. Am făcut un proiect în 2016, la ARCUB, Artists Talk, pe care l-am făcut cu Asociația mea, Piese Refractare, și am mai montat un spectacol în București anul trecut, în 2022. Deci zece ani nu am avut treabă cu Bucureștiul cel puțin.
I.V.: E vina premiului sau e vina ta?
G.C.: Nu știu, dar apropo de consecințe, cam astea au fost. Nu știu, e și vina mea. Habar nu am.

De ce participarea la Festivalul de la Avignon e unul dintre cele mai importante momente ale carierei Gianinei Cărbunariu? „Veneam după 20 de ani de când un artist român nu mai fusese prezent în selecția oficială”

I.V.: Care e premiul la care ții? Este ceva care a schimbat cariera ta? E un moment, o zi, în care ai fost mulțumită, împlinită de ce ai făcut, în mod major?
G.C.: Premiile nu au schimbat niciodată nimic. Cred că un moment important în carieră a fost prezența la Avignon în 2013, sau 2014, nu mai țin minte, da… când am fost prezentă cu un spectacol făcut la Sibiu, o coproducție, Teatrul Radu Stanca, Festivalul de la Avignon și Teatrul Internațional din Bruxelles. Inclusiv că Avignonul mi-a dat această încredere. Ei au coprodus cunoscându-mă pe mine dinainte, ca artist, și au spus „da, vrem să coproducem acest spectacol, acest artist, de fapt.” Și acela a fost momentul în care am simțit că da, mi se acordă mare încredere. Era vorba de un board internațional, ei au decis să fac parte din proiect. Apoi am prezentat spectacolul la Avignon, a fost foarte bine primit de presă și de public, ceea ce era important, și veneam după 20 de ani de când un artist român nu mai fusese prezent în selecția oficială. Deci în 1992-1993 fusese Silviu Purcărete…
I.V.: Perioada de glorie a Teatrului din Craiova.
G.C.: Da, cu Danaidele, da. Apoi am fost eu în 2013-2014 și am revenit la doi ani, după aceea, iarăși un moment important, cu un alt spectacol, un text de-al meu, dar creat de Royal Dramatic din Stockholm. Deci am fost prezentă de două ori într-un timp foarte scurt.
I.V.: Deci Avignon rămâne.
G.C.: Da, e important pentru că totuși rămâne festivalul cel mai important și interesant din Europa, unde toată lumea teatrală se întâlnește, unde există o vizibilitate remarcabilă, foarte mare. Dacă vorbim de carieră. Dacă vorbim de un moment important pentru mine când am simțit că merită să fac meseria asta, atunci e vorba de niște spectacole cu o miză politică foarte importantă, unde am întâlnit în discuțiile de după spectacol oameni care veniseră acolo în primul rând pentru temă, pentru că tema îi atingea direct, și mai apoi pentru estetic, și cu toate astea au apreciat ambele.

Cât de importantă e tema pentru spectator? Obsesia Gianinei Cărbunariu, discuția cu publicul, după spectacol?

I.V.: Care ar fi acest spectacol?
G.C.: Sunt mai multe, 20/20 de la Târgu Mureș, despre conflictele interetnice din martie 1990.
I.V.: Moment teribil în istoria noastră recentă.
G.C.: Iar publicul din Târgu Mureș, atât românii cât și maghiarii au venit să vadă cum sunt reprezentați pe scenă, iar pentru noi a fost o presiune super mare.
I.V.: Ți-a fost teamă să te apropii de un astfel de episod?
G.C.: Întotdeauna. Mă apropii de subiecte de care îmi e teamă. Eu nu știam prea bine, eram un copil când s-au întâmplat lucrurile acelea. Am văzut la televizor niște lucruri care mi-au rămas, și atunci am zis că vreau să văd ce s-a întâmplat acolo. Apoi Sold Out, un spectacol făcut la Münchner Kammerspiele, în 2010, despre vânzarea sașilor și svabilor de către regimul comunist către Germania de Vest între 1945 și 1989, am făcut o documentare imensă atunci, iar la spectacol au venit oameni din alte orașe decât din Munchen. Oameni care fuseseră în aceste situații și care veniseră pentru temă, iarăși am avut niște discuții senzaționale după. Practic trebuia să fie o singură discuție și am avut trei, oamenii voiau să vorbească după, și asta mi s-a părut… interesant. Au mai fost, cum să spun, spectacole din astea în care întâlnirile de după erau al doilea spectacol practic.
I.V.: Întâlnirile de după…
G.C.: Da, asta înseamnă foarte mult și aici simți că reușești în ce sens, să creezi un dialog. Și de fapt, în teatru, despre asta e vorba. Cred…
I.V.: Întâlnirile acestea de după, de după reprezentație, de după piese, ți-au confirmat, în general, viziunea artistică, sau ai spus că acolo poate am greșit, e un subiect la care trebuie să mă întorc și să nuanțez ceva.
G.C.: Da, de exemplu, la 20/20, textul nu s-a schimbat după premieră, absolut deloc. Dar după discuțiile avute cu publicul, pentru că oamenii veneau după spectacol și spuneau da, recunosc situația, pentru că și mie mi s-a întâmplat așa și așa, s-au nuanțat multe lucruri. Pentru că eu le spuneam actorilor „hai să ne mai gândim puțin la situația aia, că poate e mai bine așa”, dar am observat că actorii fără să primească indicații regizorale au reevaluat în urma acestor discuții anumite lucruri pe scenă.
I.V.: Te-am întrebat dacă există vreun manager sau vreun director care să te fi influențat sau în orice caz…
G.C.: Poate să te influențeze și să spună „nu așa”. Da, există. Sigur că da.

Mentoratul Gianinei Cărbunariu: de ce premiile UNITER nu au fost o miză?

I.V.: Regizoarea Gianina Cărbunariu are pe cineva, e mult spus un model, pentru că ai drumul tău și ai deja atâtea piese în spate. E cineva în școală, că ai făcut UNATC, sau cineva dintre regizorii pe care i-ai întâlnit, cineva cu care ai mers pe aceeași lungime de undă, o viziune apropiată, similară?
G.C.: Pentru mine domnul Valeriu Moisescu, care a fost profesorul de clasă, rămâne omul de la care am preluat anumite instrumente. El nu ne învăța regie, spunea că asta nu se poate învăța, dar felul lui de a vedea lumea și de a învăța meseria asta cred că a avut o influență asupra mea.
I.V.: El v-a spus atunci când erați studenți, „să nu vă fie frică de cădere, pentru că asta e șansa să vă ridicați și să mergeți înainte pe drumul vostru”?
G.C.: Da, era și o persoană cu foarte mult umor. Și mie mi se pare că într-o meserie artistică e bine să faci lucrurile serios, dar să nu le iei foarte în serios, pentru că nu ajungi prea departe. El avea și umor, și o curiozitate extraordinară. Era un om, cum să spun, care se punea la punct cu tot ce apărea nou. Pentru mine rămâne un model și de umanitate. Nu neapărat… pentru că eu nu am văzut un spectacol de-al lui. El renunțase să mai facă meseria de regizor. A rămas să se dedice pedagogiei. Cumva l-am cunoscut la repetițiile noastre și mie mi s-a părut că pentru mine a însemnat foarte mult, deoarece, în școală, e un moment când în fața ta sunt foarte multe posibilități, să o iei în tot felul de direcții. Și domnul Moisescu cred că m-a ajutat să o iau în direcția cea bună. Apropo de premii, cred că nu aș fi fost așa dacă nu am fi avut în școală discuții, apropo de chestiunea cu premiile, care este o chestie atât de derizorie și de neimportantă pentru un artist. Țin minte că a fost o discuție, cred că eram la master deja și făcusem nu știu ce spectacol, o aveam profesoară pe doamna Buzoianu care a venit la un curs comun și a zis: „nu înțeleg de ce nu te-au nominalizat cu cutare spectacol”. Și Moisescu a zis ceva la modul: „doamna profesoară, vreți să o compromită?” Deci cam asta era părerea lui despre premii. Sigur că premiile reprezintă o recunoaștere, dar eu cred că premiile spun mai mult despre cei care le oferă decât despre cei care primesc acele premii. Adică arată la un moment dat viziunea unei bresle sau a unei părți din breaslă asupra a ceea ce înseamnă valoare. Dar valoarea poate să meargă paralel sau să se intersecteze cu opțiunile astea.

Polarizarea, boala grea a României

I.V.: Ce nu îți place în România de azi, ce lipsește societății române de astăzi?
G.C.: Lipsesc atât de multe, de unde să o iau? Am senzația că acum se coagulează alte lucruri, și mă gândesc nu la ce lipsește, ci la ce se întâmplă cumva și care mă sperie, un fel de polarizare, pe care o vedem de fapt în toată lumea. Asta, ca să zic așa…
I.V.: Între puțini care au și foarte mulți care nu au.
G.C.: Care nu au, sau polarizarea de idei, e foarte greu să mai legi un dialog cu argumente. De fapt, în Piatra Neamț, la Teatrul Tineretului, asta am încercat să facem tot timpul, și exercițiul dialogului nu a fost doar pentru a vorbi despre teatru, ci despre societate, și de a da ocazia unor perspective diferite să fie exprimate. Noi am avut acolo discuții după fiecare premieră, după care am făcut discuții după fiecare spectacol din festival. Am avut și 25 de spectacole, la care oamenii participă. Eu am crezut că nu vor veni la discuții sau vor veni câțiva. Nu, participarea e numeroasă, oamenii sunt interesați, vor să vorbească și cu artiștii români, și cu cei invitați din străinătate. Cu cei invitați din străinătate e foarte interesant pentru că de fapt nu vorbim doar despre spectacol în sine, ci despre contextul politic și social din care vine spectacol și de ce e așa. În ăștia șapte ani, cât am fost prezentă la discuții, nu am văzut pe cineva care să vorbească urât, să jignească sau să pună într-o situație de disconfort pe altcineva. Poate că au fost câteva cazuri izolate, dar nu au fost dramatice. Și am zis „deci se poate”, deci un astfel de dialog, uneori de pe poziții foarte diferite, e posibil. Și cred că trebuie create platforme de genul acesta, în societate, nu numai la teatru. Nu numai la un spectacol de teatru. Mi se pare că asta lipsește, toată lumea e pe rețele.
I.V.: Multe monologuri.
G.C.: Da, cumva, cam asta…
I.V.: Și un soi de narcisism.
G.C.: Asta e una din cauzele care duc la chestiunea asta cu polarizarea.
I.V.: Și asta duce și la lipsă de solidaritate, pe orice temă, pe orice subiect, nu numai în spațiul cultural.
G.C.: Da, și de înțelegere, pentru că dacă nu înțeleg, nu pot să fiu solidar cu cineva.

Teatrul, un loc de întâlnire, crezul Gianinei Cărbunariu

I.V.: Așa dispar și emoțiile, și compasiunea, și empatia, da… Aici e o discuție mai lungă. Dacă cineva nu ți-a văzut până acum piesele, la Piatra Neamț sau în zona independentă sau la teatre de stat, ce ar trebui, ce pierde, care e crezul artistic al Geaninei Cărbunariu? Cineva care nu te cunoaște deloc?
G.C.: Cred că ce am spus și mai înainte, că teatrul e un loc de întâlnire pentru creatori, pentru public, pentru anumite idei, e un loc în care este un schimb așa de viziuni, de perspective, într-un spațiu care e un spațiu al siguranței, în care părerile pot fi exprimate, evident, atâta timp cât nu îl anulează pe cel din fața ta. Cred că asta, pentru mine asta e important, de aceea eu fac în continuare meseria asta. Eu fac foarte multă documentare înainte de spectacole, și mă întâlnesc cu oameni, ies, nu stau în sala de repetiții, nu petrec acolo decât o treime din timpul de a face un proiect. Și atunci o bună parte din timpul acesta se întâmplă în întâlniri cu oameni. Pe mine mă ajută foarte mult, mă ține conectată la realitate, înțeleg ce se întâmplă, înțeleg niște dinamici sociale, niște mecanisme. Cred că după ce mă întorc în sală, fac spectacolul, încerc să merg în continuare și să aduc perspectiva mea publicului ca el să dea încă o dată un feedback și să continuăm dialogul acesta. Proiectele mele încep cu un dialog și tot în zona aia se duc.

Există viață după managementul cultural? Planurile Gianinei Cărbunariu: o vacanță

I.V.: Renunțarea la teatrul de la Piatra Neamț este mai mult timp pentru regizare? Acesta a fost unul dintre motive pentru tine?
G.C.: Da, mai mult timp pentru regie, pentru documentare, pentru scris, pentru întâlniri, proiecte în afară, călătorii pur și simplu și viața mea personală. Munca de management e o muncă de foarte multe ori epuizantă și stresantă. E o muncă de responsabilitate. Atunci chiar dacă ai zice da, dar nu stă la birou de la 8 la 4, sigur că nu stă la birou de la 8 la 4, dar trebuie să lucreze în niște proiecte care presupun o responsabilitate, trebuie să alerge de pe un drum pe altul, e un tip de stres care poate să te aducă la un moment dat la epuizare, și văd asta și la colegii mei, nu numai la mine, e o muncă de responsabilitate. Și la un moment dat ai nevoie de o pauză, și eu aveam nevoie.

Binomul Cărbunariu-Plugaru: „Eu nu mai aveam nevoie de încă un director artistic. Și-atunci am căutat un om care să fie foarte tare pe administrație.”

I.V.: Pauză și o luăm de la capăt…
G.C.: Da, și pentru mine, sincer, nu mai era o provocare, pentru că eu ce mi-am propus, am făcut. Am avut acolo, am găsit niște oameni foarte buni, și am putut să aduc alți oameni foarte buni cu care am întregit echipa, mă refer la echipa de management, la șefii de departament, la directoarea adjunctă, Anca Plugaru. Practic, eu cu Anca Plugaru am făcut un fel de binom, eu am fost mai degrabă un director artistic, iar ea a fost un director administrativ, ceea ce se întâmplă un pic invers la noi, de obicei, e un manager care își ia un director artistic. Eu nu mai aveam nevoie de încă un director artistic. Și-atunci am căutat un om care să fie foarte tare pe administrație. Și am și găsit, am avut niște șefi de departament excepționali, mai greu a fost cu tehnicul. Toată lumea în România are problema asta, avem concurența evenimentelor, nu? Unde se plătește foarte bine, și atunci zona asta de tehnică în teatre e destul de fragilă în România și nu doar în România, cam peste tot. Am făcut acolo lucruri importante cu oameni foarte buni și sincer s-ar putea, mă și gândeam, niște oameni foarte buni și atât de loiali, aș putea să nu găsesc în alt context. E un oraș mic, dar acolo am găsit oameni cu care m-am înțeles foarte bine, inclusiv în administrație. Sigur, cu zona politică, lucrurile sunt întotdeauna așa, de negociat, dar în administrație am găsit și oameni competenți, cu care am lucrat foarte bine. Deci nu am niciun fel de regret, sau nu fug de acolo, pur și simplu am considerat că e o etapă încheiată, plus tipul acesta de navetă, la un moment dat, iarăși, efectiv, fizic nu mai poți.

Gianina Cărbunariu, viață academică: profesor, din toamnă, la UBB Cluj

I.V.: Care e următorul proiect?
G.C.: Următorul proiect e să am o vacanță. Noi avem festivalul în septembrie, ceea ce însemna că în iulie, august, noi lucram. Noi însemnând o echipă mică, mă rog, noi, cei care ne ocupam de curatoriatul festivalului și partea de administrație. O să am și eu în final, după șapte ani, o vacanță, acesta e primul meu proiect, dar am foarte multe proiecte, o să lucrez la Nottara acum, o să fac adaptarea romanului Stela de Simona Goșu. După care ar trebui să ajung la Craiova în toamnă, la Teatrul Național din Craiova, după care, la anul, în februarie, o să am un spectacol în Slovacia la Teatrul Național din Bratislava, despre polarizarea din societate, și mă rog, și alte proiecte mai încolo. Plus, foarte important, începând cu toamna lui 2024, o să am o clasă, o să fiu coordonatoarea clasei de regie, a unei clase de regie la UBB Cluj.
I.V.: Tu ai făcut la București.
G.C.: Sunt un produs al școlii din București, dar o să predau la Cluj. Da, asta mi se pare iarăși o provocare, un proiect. Trebuie să mă pregătesc pentru acest lucru care mi se pare foarte, foarte interesant.

Pacea, un lux în timpuri de polarizare excesivă

I.V.: Mulțumesc mult pentru prezență, este o oră fără pauză, nu ca la piesa ta, Două ore cu pauză. În final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
G.C.: Să intre în dialog, să încerce să intre în dialog cu oamenii care au perspective diferite asupra politicii, asupra lucrurilor care se întâmplă în societate, pentru că vedem ce se întâmplă în cazurile extreme de polarizare, suntem în a doua zi după ce s-a întâmplat chestiunea cu premierul slovac, și le doresc să se bucure de pace. And I really mean it.
I.V.: Mulțumesc mult.
G.C.: Cu drag.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult
Reclamă
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat, scriitorul Vasile Ernu

Publicat

pe

De

Un podcast despre România din care toți, indiferent de clasa socială, vor să plece

Născut în URSS (Polirom 2006), povestea vieții lui, tradusă în  rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, poloneză şi georgiană, a făcut înconjurul lumii pe care o cunoaște și de care se simte profund legat. E un cetățean al lumii, cu origini și rădăcini în diferite culturi. E conștient de Ceea ce ne desparte (2010) și ar vrea ca prăpastia dintre maturi și tineri să fie cât mai mică. Se recomandă simplu, sub un titlu de noblețe, Sînt un om de stînga (Cartier, 2013), și a scris deseori de la marginea lumii, acolo unde sectanții, bandiții și izgoniții au impus cele mai bune personaje și caractere ale trilogiei și prozei lui.

Vasile Ernu, un om al timpurilor vechi, după spirit, dar care scrie avangarda literaturii noi, după stil, vine la microfonul Avangardei într-un dialog sincer cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, despre zidurile dintre sat și oraș, săraci și bogați, despre incomoditatea middle class-ului și imprudențele noastre în relație cu o Românie pe care toate clasele, din diferite motive, vor să o părăsească. Va fi România o țară în care toți își doresc să trăiască, în care nu se vor mai simți exilați, la ei acasă? Iată o temă de gândire care inspiră dialogul de duminică din cadrul acestui podcast.

Provocarea morală și socială va fi să răspundem alături de Vasile Ernu, la implicațiile unei teze simple: trebuie să luptăm cu sărăcia, nu cu oamenii săraci. Mai bine de un ceas, povești cu și fără nostalgii despre ce am putea scrie fiecare dintre noi într-un Jurnal la sfîrşitul lumii, după modelul lui Vasile Ernu, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=vsYssv6NgfM

De ce cărțile de astăzi au viața scurtă? Vasile Ernu, scriitorul Născut în URSS: „Din păcate, trăim într-o perioadă în care viața cărților a devenit foarte scurtă”

Ionuț Vulpescu : Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe publicistul și scriitorul Vasile Ernu. Îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația.
Vasile Ernu: Mulțumesc pentru invitație. Am venit cu mare plăcere. Te urmăresc, urmăresc ceea ce faci. Ai invitați unul și unul. Am văzut teme faine! Deci când avem seara, așa, timp, mai tragem cu ochiul la emisiune. E bine să mai auzim ce spun și alți colegi.
I.V.: Mulțumesc mult! Mai ales că tu ești un avangardist în ceea ce scrii și biografia ta este una a unui avangardist.
V.E.: Of!
I.V.: Te-ai născut la Odessa. Am aici câteva din cărțile tale. Născut în URSS, care e cartea ta de debut, cu mai multe ediții, cu traduceri.
V.E.: Da, eu acum fac a șaptea ediție.
I.V.: Ediția a șaptea.
V.E.: Îmi apare în toamna asta. Cred că vreau să-i mai pun niște poze, ceva, că m-am plictisit și eu de ea.
I.V.: Ce aduce în plus această ediție?
V.E.: Eu am ținut foarte mult la această idee de ediții noi, nu tiraje, pentru că pentru mine e cumva un pariu să văd viața unei cărți. Din păcate, trăim într-o perioadă în care viața cărților a devenit foarte scurtă. Așa e cultura în care trăim. Și pentru un scriitor e un pariu foarte mare în ce măsură cartea poate… De exemplu, se spune că acum cartea trăiește cam 3-4 luni, și moare repede.
I.V.: Dar de ce spui asta?
V.E.: Ciclul de viață al unei cărți. Asta nu înseamnă că ea dispare. 3-4 luni înseamnă momentul în care a apărut…

Consumerismul face viața scurtă pentru cultură

I.V.: Lansarea, intră în librării.
V.E.: Eu mai exagerez puțin, dar în sensul ca să trag un semnal de alarmă. Evident că are o viață ceva mai lungă. Cărțile au viața lor. Ea undeva poate să zacă într-o bibliotecă. Până într-o zi când un copil o să ia și o să îi ajute cu ceva. O idee, un gând, o poveste. Dar din dinamica vieții de astăzi, stilul de consum, felul de a ne trăi viața, totul devine foarte rapid. Și atunci noi suntem stresați ca scriitori și piața e stresată. Toți suntem stresați, dar noi tot trebuie să ne facem datoria. Și atunci viața începe să devină destul de scurtă. Și a filmelor, și a culturii în general, intră în această mașinărie consumeristă, a pieței. Asta este o realitate, nu ne putem lupta cu ea, putem să schimbăm ceva. Și atunci când un scriitor are, de exemplu cărțile mele, majoritatea au multe ediții, ceea ce pe mine mă bucură.

Dilema lui Vasile Ernu: tânăr sau bătrân? „Nici nu știu să mă bucur sau să plâng. De asta mă face să mă zic foarte bătrân. Și eu vreau încă să fiu tânăr”

I.V.: Aceasta are cel mai mult.
V.E.: Da, este cea mai veche. E prima, adică cartea mea de debut. Cât are? Vreo 16 ani.
La 36 de ani am debutat.
I.V.: 2007, cred că este.
V.E.: 2006. 2006. Am debutat în 2007, știu că am luat premiul pentru debut. Și atunci pe mine mă bucură. Cumva are șansa să se clasicizeze. Nici nu știu dacă să mă bucur sau să plâng. De asta mă face să mă zic foarte bătrân. Și eu vreau încă să fiu tânăr. Dar sunt cărți în care nu noi putem controla procesul. Adică unele, de exemplu, ne plac mai mult, dar ele trec mai puțin observate.

Vasile Ernu: „Nu am vrut să fiu scriitor. M-am profesionalizat!”

I.V.: La ce timp crezi că ar trebui să vină, după aceste 3-4 luni când cartea începe să-și aibă viața ei, următorul titlu?
V.E.: Dacă aș lua media, cred că un titlu la un an jumate. Eu încerc să scriu. Adică eu m-am profesionalizat. Pentru că, inițial, când am început să scriu, în primul rând nu am vrut să fiu scriitor. Nici prin cap, nici nu mi-am dorit, n-am vrut. Cu prima carte s-a întâmplat să fie așa. Adică am scris-o cumva dintr-un stres, nevoie, supărare, nu mai știu ce. Au fost, s-au adunat multe. Și am trântit-o mai degrabă așa, pentru mine. Și pe urmă m-am trezit. Eu căutam de lucru să mă angajez. De la Cluj la București. Și m-am mutat. Eu lucrasem într-o editură, Idea. Și făceam și o revistă, făceam Idea. O revistă, o editură foarte spectaculoasă. Arată foarte bine.
I.V.: Foarte elegantă.
V.E.: Sociologică, de științe sociale. M-am mutat la București și căutam de lucru. Și m-am dus la domnul Lupescu, pentru că-l cunoșteam. Și am zis că-i o editură mai mare, poate mă angajează ceva. Și el a zis „da, că am nevoie.” Am fost un soi de consilier al domnului Lupescu.
I.V.: Și așa ai devenit scriitor?
V.E.: Nu. Și când m-am dus, omul vrea să mă angajeze. Și eu i-am zis că eu am și o carte, și când a auzit de carte… Cred că numai eu îi lipseam din portofoliu.
I.V.: Funia din casă…
V.E.: El a zis, bun, dă-mi-o, o să văd. Eu o dau băieților acolo să citească. Și a nimerit pe mâinile lui Lucian Teodorovici. Și am avut noroc. De la predare la apariție, cred că a durat o lună jumătate. Ceea ce este extraordinar. Eu știu cum lucrează editurile. Deoarece e nevoie de mult timp. Dar a fost o coincidență. Lui Lucian i-a plăcut foarte mult. Și mi-a spus, „omul meu, ce am râs aseară!”. Am zis, „bine”, i-am dat și eu capitolul care credeam că-i mai bun. Și am avut noroc cu ea. Și așa am apărut cu această carte. A doua a fost la întâmplare.

Vasile Ernu, convins că tot ce scriem pe internet va dispărea definitiv într-o zi

I.V.: Am aici câteva din titluri, Sălbaticii copii dingo. Cred că e ultima.
V.E.: Ultima din cărți, să zicem, în afară de jurnale.
I.V.: Am și jurnalul La sfârșitul lumii. Volumul 2, a apărut anul trecut.
V.E.: La trei ani scot un jurnal. Pentru că sunt textele mele care se adună. Eu Facebook-ul îl folosesc foarte mult ca jurnal. Idei de reflecție și așa mai departe. Notițe însemnă pentru mine romanele. Și atunci, cele mai bune… Multă lume mi-a zis că să nu se piardă. Și oricum s-ar putea ca tot ce punem noi pe internet într-o perioadă foarte scurtă să dispară total.
I.V.: La propriu.
V.E.: Sunt tot mai convins că așa se va întâmpla. Și atunci, culmea e că ceea ce pare tot mai fragil, hârtia care arde…
I.V.: E cel mai bun backup.
V.E.: E cel mai bun backup. Asta este.

Fenomenul Radu Cosașu: citirea celor tineri și susținerea lor. Scriitorul Vasile Ernu: „Dacă ne citește Radu Cosașu, merită să facem această carieră.”

I.V.: Și acest volum de dialoguri cu Bogdan Alexandru Stănescu, Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte.
V.E.: E o carte continuare. E și prima parte aici. Ceea ce ne desparte. Lui Radu Cosașu i-au plăcut scrisurile noastre.
I.V.: E un text al lui.
V.E.: E un text. Dar chiar face introducerea. Ne-a scris. Ne-a scris prefața. Da. Chestia asta când zici că te citește Radu Cosașu, pentru mine a fost … Wow. Că noi credeam că ne scriem doar noi, între noi. Dacă ne citește Radu Cosașu, atât merită, să facem această carieră.
I.V.: Dintre cititorii cei mai avizați pe care îi aveam, și avea acest altruism. Fiind un mare scriitor, citea literatură română, îi citea pe autorii români, îi promova, le scria. Asta e un lucru rar. Altruismul ăsta e un lucru destul de atipic pentru noi.
V.E.: Întotdeauna am spus că am învățat de la el acest lucru extraordinar. Să fiu foarte atent, nu doar la, să zicem, cei din generația mea, ci și la cei foarte tineri, care vin din urmă. Avea o curiozitate foarte mare. Se interesa. Adică este lucrul ăsta care, la un moment dat, și noi facem, dar nu mai avem timp, ne plictisim, vârsta deja așa are alte priorități. El era curios. La 80 de ani întreba. Dar cine scrie? Am citit un text. Cine e ăla?
I.V.: Absolut. Până la 90 de ani chiar.
V.E.: Până la 90. Chiar a fost harnic.
I.V.: Până pe final.
V.E.: Și dacă îi plăcea ceva, punea mâna pe telefon, felicita. Lucru pe care noi acum trebuie să îl înțelegem, pentru că ajungem la o vârstă în care sunt oameni, avem un anumit tip de autoritate în anumite domenii, să zicem. Și atunci e foarte important când ne place ceva, să apreciem, și acesta e un lucru extraordinar pe care l-am învățat de la el. Generozitatea asta, de a susține.

Ionuț Vulpescu, îndurerat: „Primul turneu final pe care nu îl vede Radu Cosașu.”

I.V.: Suntem în plin turneu al campionatului european de fotbal și e primul turneu final pe care nu îl vede Radu Cosașu. M-am gândit zilele trecute la asta și am revăzut una din cărțile lui, Fotbal plus ai mei și ai noștri, o antologie a unor texte care se referă la turnee finale la care România a fost parte. E primul turneu final fără Radu Cosașu.
V.E.: Da. A fost un cronicar de fotbal extraordinar. Felul de a scrie era pasional. Da! Pe mine m-a măgulit când cineva dintre criticii noștri m-a comparat cu Radu Cosașu, ceea ce pentru mine e enorm de mare onoare, pentru că îl apreciez foarte mult și prin ce a făcut, ce a scris extraordinar. Cred că e unul dintre marii noștri scriitori.

Rădicini multiculturale, într-o societate pluriculturală: Vasile Ernu, „copil de Bugeac”

I.V.: Fără îndoială. Am aceeași părere. Te-ai născut la Odessa?
V.E.: M-am născut în sudul Basarabiei. Am locuit puțin în zona aia, dar spune mitologia și sună bine să te naști la Odessa, pe malul mării.
I.V.: Deci e mitologie asta.
V.E.: Da…
I.V.: Nu trebuie să demitizăm tot…
V.E.: Da, să nu demitizăm. Mă consider copil de Bugeac. Bugeacul este un soi de Bărăgan, Bărăganul Basarabiei, care cuprinde partea de sud, tot așa e Pusta, Ciulinii, dă în Deltă, Lacuri și așa mai departe, arată foarte bine și este foarte amestecat etnic, adică ai un sat românesc, cum zic ei, moldovenesc, adică un sat ucrainean, un sat bulgar, bulgari sunt foarte mulți, au și orașul lor, Bolgrad se cheamă, pe urmă ai un sat care acum o parte e în Ucraina și o parte e în Republica Moldova, Bugeacul, pe urmă ai un sat nemțesc, ai un sat elvețian, sunt găgăuzii, care sunt turci creștinați și acolo ai toate aceste etnii, sat de la sat, la fiecare sat e altă etnie și asta e o chestiune extraordinară.

Vasile Ernu, fanul găgăuzilor: „Dacă mă duc la nunțile lor sau la chefuri sau la nu știu ce, dacă nu i-aș auzi vorbind, i-aș auzi numai cântând și dansând și mâncând, aș zice că sunt moldoveni”

I.V.: Ce-ai învățat din asta? E o experiență extraordinară. Cum te-a ajutat? Cum te-a influențat?
V.E.: Chiar aseară vorbeam cu un prieten al meu, cel mai bun de copilărie, râdeam că el… este mama moldoveancă, româncă, tata găgăuz, el moldovean, găgăuzii fiind creștini acolo, turci creștinați: și noi râdeam că tot timpul îl auzeam pe tatăl lui, pentru că atunci când creșteam, părinții noștri, mamele noastră au lucrat împreună la farmacie și noi am fost copii în aceeași clasă, toată copilăria noastră a fost împreună. Era foarte straniu că nimeni în satul nostru nu vorbea găgăuza, în afară de el și încă cineva. Dar pe prietenii lui tot timpul îi auzeam la telefon acasă, când mergeam, vorbind găgăuza. Chestia asta a devenit atât de familiară, s-a auzit permanent turcește, dar felul de comportament al lor seamănă foarte mult cu cel al moldovenilor. Eu întotdeauna spun că dacă mă duc la nunțile lor sau la chefuri sau la nu știu ce, dacă nu i-aș auzi vorbind, i-aș auzi numai cântând și dansând și mâncând, aș zice că sunt moldoveni doar că tenul e mai închis…

De ce familia extinsă a lui Vasile Ernu a ales germana, în loc de engleză, ca limbă extinsă?

I.V.: Tu ce limbi vorbești?
V.E.: Păi astea, slavele, puțin idiș și bulgară, astea, ucraineană, rusă, astea sunt, în familie avem și ucraineni. Și e foarte interesant că s-au schimbat foarte multe în ultimii ani, pentru că germana la noi e una dintre limbile de bază, pentru că foarte mulți suntem de felul… erau Germania și Austria, dintre familii extinse. Copiii, înainte, aveam limba a doua, limba rusă. Din ultimii 20 de ani, fiindcă migrația a fost atât de mare spre partea occidentală, nu se mai merge spre est, ci spre vest, ne uităm că, acum, când se strâng copiii, noi suntem familii foarte mari. Familii mari, când ne strângem, sunt 40-50. E obișnuit să fim toți cu soții, copii, și așa mai departe. Și observ că acum copiii folosesc engleză, ca intermediară. Și atunci, noi am spus, stop, hai să folosim germana ca intermediară, să fim oleacă diferiți, pentru că engleza e prea comodă.

Vasile Ernu nu a mai călcat prin Odessa, după promisiunea făcută copilului lui, speriat de război. Vasile Ernu: „E ca un război în curte, cum ar avea loc în grădinile bunicilor, sau așa ceva. O percep ca ceva foarte intim. E teribil ce se întâmplă, este incredibil”

I.V.: Când ai fost ultima oară la Odessa?
V.E. : Ultima oară am fost înainte de pandemie, înainte de război.
I.V. : Înainte de război, da.
V.E. : Am vrut acum să merg, n-am mai putut.
I.V.: Ai de gând să mergi? Cum privești ultimii ani? E teribil ce se întâmplă.
V.E. : Ăsta, întotdeauna am spus, e ca un război în curte, cum ar avea loc în grădinile bunicilor, sau așa ceva. O percep ca ceva foarte intim. E teribil ce se întâmplă, este incredibil. Adică, dacă acum câțiva ani mi-ar fi spus cineva, eu credeam, adică, întotdeauna spun, mi-ar fi mai ușor să accept că vin extratereștri pe Pământ, decât că rușii au invadat Ucraina, pentru că e ceva foarte, o tragedie imensă și de neacceptat acest lucru. Anul trecut am vrut să merg, dar eram cu copilul și el s-a speriat de ideea că voi merge și atunci am făcut o concesie să nu merg, pentru că mergem, el a fost în tabără undeva în Republica Moldova, îl mai duc acolo în tabere, îi plac foarte mult taberele din Republica Moldova, pentru că sunt amestecate, copii diferiți și îi dă și sentimentul ăsta de diferit, acolo fiind malul Nistrului, mergem la o tabără, mai așa, mai proletară, cu copiii de la țară, frumos, e foarte interesant. Și n-am mers dar probabil poate ajung în toamna asta. Adică, vreau neapărat să ajung.

Ce fel de stânga vizează Vasile Ernu când spune: „Sunt un om de stânga”? „O social-democrație clasică, care crede, are convingerea, că drepturile politice sunt insuficiente”

I.V. : În 2013, cred, ai publicat o carte, Sunt un om de stânga.
V.E. : Da, e o carte de eseuri.
I.V. : O carte de eseuri. Care e stânga lui Vasile Ernu?
V.E. : Stânga mea este destul de, să zicem, o social-democrație clasică, care crede, are convingerea, că drepturile politice sunt insuficiente, pardon, adică, sunt fundamentale, esențiale, drepturile politice. Dar ele trebuie să fie dublate de drepturi sociale și drepturi economice. Adică, drepturile trebuie să fie extinse, ca să poți să ai libertate mai mare, ai nevoie de, nu doar de dreptul de a-ți spune părerea, ceea ce e foarte important, esențial, nu doar dreptul de a vota, ceea ce e foarte important, de a alege, ceea ce e foarte important, dar trebuie să existe o mulțime de drepturi politice și sociale. Dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la sănătate. Gratuite, universale, pentru că întotdeauna spun că dacă eu nu aș fi avut acest acces la o educație decentă și așa mai departe, șansa mea de a ajunge de a mă dezvolta și mai departe ar fost redusă. De asta eu spun întotdeauna, de asta am probleme foarte mari, sunt legate, criticile mele foarte dure sunt legate mai ales de probleme cum sunt sărăcia, inechitatea, inegalitatea, degradarea sistemului de învățământ universal, mai ales ne uităm în… umblu prin țara asta. Eu am obsesia asta și umblu foarte mult prin țara.

Scriitorul Vasile Ernu, omul care bate România în lung și în lat

I.V. : Ai călătorit foarte mult în țară.
V.E. : Pe an îmi iau timp pentru aceste lucruri. Circul și, de exemplu, anul trecut, în fiecare an îmi schimb orașul. Ultima oară am stat mult, anul trecut am stat la Timișoara, că așa s-a întâmplat, a fost capitala culturală și mi-au dat multe invitații, burse, am avut două, una de cercetare. Am lucrat cu piețele de vechituri, cu oamenii din piețele astea.
I.V. : Da, ai scris și despre piețele piețe. Ai un proiect foarte interesant.
V.E. : Dar am stat de exemplu, acum două toamne, nu toamna trecută, cealaltă, la Vaslui, pentru că m-am dus incognito puțin să cercetez zona Moldovei, zona Vasluiului, pentru că mie mi se părea foarte nedrept ce se întâmplă cu imaginea acestui județ și acestui oraș.

Vasile Ernu, „basarabeanul care a venit să salveze imaginea Vasluiului”

I.V. : La limita anecdotei.
V.E. : Da, a devenit tot ce e rău să se întâmple la Vaslui. Și am stat acolo. Evident că am început să scriu pe Facebook și lumea vede, citește. N-am știut că sunt chiar atât de urmărit de o populație, hai să zicem, nu neapărat oameni de cultură sau de jurnaliști și altceva. Sunt și oameni simpli care urmăresc, citesc, și le plac anumite lucruri și te urmăresc. Și am scris ceva despre cât de frumos, câte lucruri mi-au plăcut la Vaslui. Și evident că peste două zile m-am trezit cu un titlu mare în presa locală, unde „un basarabean a venit să salveze imaginea Vasluiului, să reabiliteze.”
I.V. : Poate o să fii și cetățean de onoare într-o zi.
V.E. : Și am zis, bun, și pe urmă am început să fiu, să umblu, să vorbesc cu oamenii.
I.V. : Știi că e teza celor două Românii. Tu câte românii ai descoperit? Cam câte românii sunt pe harta ta?
V.E. : În primul rând, la mine lucrurile sunt împărțite așa. Eu simt foarte puternic Româniile, trei Românii, care istoric păstrează amprenta fostelor imperii. Urmele. Partea de Est, Moldova și mai departe. Se simte aerul Imperiului Țarist. În partea de Sud, urmele Imperiului Otoman. Și partea de dincolo de munți, Imperiul Habsburgic. Sunt niște tradiții.
I.V. : Se văd.
V.E. : Îți dai seama mai greu. Dar când începi să studiezi și cercetezi puțin, atunci începi să vezi cum e Oltenia, cum e Moldova. De asta eu în Moldova mă simt probabil cel mai apropiat dintre toate regiunile.

Româniile lui Vasile Ernu: a moldovenilor, cu povești lungi și mese interminabile, a ardelenilor, imposibil de crezut că așa ceva se întâmplă

I.V. : Ești acasă.
V.E.: Da. Moldovenii sunt rușii noștri. Românii noștri care au această influență, sunt mai meditativi, mai alt tip de gând, de reflecție. Glumele lor sunt altfel. Poveștile lor sunt lungi. Mesele lor sunt interminabile. Și cu multă lume. Ceea ce în Ardeal nici nu-și imaginează că așa ceva se poate întâmpla. Dar astea sunt tradiții diferite. Eu nu spun că asta e mai bine sau asta e mai rău. Sunt lucruri diferite și trebuie să ne bucurăm de chestia asta. Întotdeauna spun. Astea sunt moștenirile, chiar și cu rele.

Scriitorul Vasile Ernu, chimie zero față de Cluj. „Ultima mea găselniță este din România profundă”

I.V. : Diversitatea asta e extraordinară.
V.E. : Așa cum am cea mai mică chimie cu partea de dincolo de munți. Cu tot respectul. Am respect foarte mult. Am stat în Cluj. Doamne! Zece o viață. Zece ani.
I.V.: Ai și studiat.
V.E.: Am învățat. Am făcut master și doctorat, pe care nu l-am mai terminat. Dar am studiat acolo. Am lucrat mult timp. Am lucrat și cu comunitatea maghiară foarte mult timp. Am condus un Centru de artă contemporan, Casa Tranzit, fosta sinagogă. Ideea. Revistă și editură. Am făcut multe lucruri acolo. M-am simțit foarte bine. Dar nu am o chimie ca să zic așa cum e cu Iașiul, de exemplu. Am stat și acolo șase ani de zile. Dar am stat în ultima perioadă. Mult am lucrat cu zona Banatului. Care e altă poveste destul de interesantă. Și eu cum scriu și analizez și spun și lucruri mai bune și lucruri mai puțin bune… Dar asta e treaba mea și se mai supără unii pe astea. Dar zic că asta înseamnă că dacă vă supărați, asta e de bine. E ca o chestie profilactorie. Ultima mea găselniță este din România profundă. Este partea Olteniei. Pentru mine e o descoperire recentă. Nu știu cum s-a întâmplat istoric. Viața nu m-a dus. M-a dus acum. Cunosc, am prieteni foarte mulți din zona Olteniei. Dar nu am stat. Pentru mine, eu de asta când spun, oamenii se duc pe două zile și ziceam, am fost, stați, vă spun cum e la Cluj. Se duc pe două zile și se întorc cu o poveste. Nu, din punctul meu de vedere, trebuie să stai mult timp.

Scriitorul care își documentează romanele, autor de docuficțiune. Vasile Ernu: „Pe mine, nu mă minți ușor. Adică, de asta, eu nu o să mă duc să mă întâlnesc cu primarul, cu secretarul, cu nu știu ce.”

I.V. : Cât timp îți trebuie ca să înțelege o lume, o realitate?
V.E.: De obicei, e bine să stai măcar o perioadă lungă, în sensul luni întregi, mult, mult, sau de mai multe ori. Evident, cu vârsta, cu timpul, ai o experiență mult mai mare și poți să accelerezi procesele. Adică, de exemplu, eu știu deja cum pot ajunge la, să zicem, la fibra locului, prin ce tip de oameni. Adică, mie mi-e ușor, pentru că am această experiență imensă. Adică, pe mine, nu mă minți ușor. Adică, de asta, eu nu o să mă duc să mă întâlnesc cu primarul, cu secretarul, cu nu știu ce.
I.V. : Ai și un talent de jurnalist, așa, ai un instinct.
V.E. : Da, e bine să ieși cu oamenii locului să povestești. E altfel.
I.V. : Tu însuți, faci interviuri, nu o dată.
V.E. : Absolut. Te duci în piețe, crâșmele lor, preoți, profesori, oamenii locului, care știu o mulțime de lucruri și pot să facă aceste sinteze mult mai ușor, pentru că viața noastră nu ne mai permite. E scurtă, ca să zicem așa. Ideal ar fi să stau câțiva ani la Craiova. Nu pot să mă duc două zile și „Cum e la Craiova?” Stați, fraților, că abia de două ori am fost, că ăștia îți iau un plus, că acolo totul e intens.

Vasile Ernu, cercetare de senzație: „De ce Punkul și Haiducia s-au născut în Oltenia?”

I.V.: Cum e la Craiova? Poți să dai răspunsul lui Marin Sorescu, „văzut din Carul Mare, Craiova e cel mai frumos oraș din lume”!
V.E.: Așa e, eu am fost anul acesta de mai multe ori. M-au și invitat, am fost la Shakespeare!
I.V.: Da, e impresionant ce s-a construit acolo, absolut impresionant, Festivalul!
V.E.: Sunt foarte des invitat la Craiova, probabil le place și lor de mine. Am și scris câteva texte faine despre Craiova, despre de ce Punkul și Haiducia s-au născut în Oltenia? Eu am legat Punkul că am scris acum, am vorbit despre rock în perioada comunistă. Fac acum acolo un grup de cercetare, băieții, studenții de la Universitate, și cel mai puternic grup punk a fost la Craiova. Sunt foarte încântat de zona asta acum și o cercetez puțin, pentru că îmi scapă o mulțime de lucruri și vreau să înțeleg.

Verdictul lui Vasile Ernu despre România viitorului: „Satul moare!”

I.V.: Mergând în țară, în toate regiunile, ți se pare că tema inegalităților rămâne tema majoră, fundamentală, cu privire la care ar trebui să reflectăm și să schimbăm ceva.
V.E.: E o problemă foarte mare. Mai avem așa, rural-urban, o problemă destul de mare, ruralul este într-o degringoladă, niciodată nu am trăit o descompunere atât de mare. Deci el moare, satul moare. Satul se transformă enorm de tare, satul nu mai produce resursa umană care se producea înainte. Ce era țărănimea la noi? Cum era covorul nostru moldovenesc, de avea țesătura aia care ține totul. Avea țara nevoie de ostași? Hârș, mai lua o coasă, creștea iarba la loc. Avea țara nevoie de muncitori? Hârț, încă o dată, regimul, mai lua. Aveai nevoie de orice? Satul, țara, ofereau această energie colosală.

Cine produce energia unei societăți? Pariul lui Vasile Ernu: „Acești oameni produceau o energie colosală în societate. Această energie o pierdem acum.”

I.V.: Acum nu mai e.
V.E.: Moare. Asta se observă mai ales pentru noi, generația care am prins. Îmi aduc aminte în anii ’90, colegii mei, eu întotdeauna spun, voi observați când veneau copiii ăia de la țară? Aveau o energie, aveau de recuperat. Nu aveau, noi eram băieți de oraș, aveam casă, era middle class, rețeaua funcționează. Noi nu ne dăm seama, dar această clasă socială funcționează, noi nu ne dăm seama, dacă pun mâna pe telefon: „tată, am rămas fără bani!” „Stai că îți trimit!” Acei copii nu aveau așa ceva. Părinții nu își permiteau, nu aveau nicio plasă socială. Pentru a se impune, eu întotdeauna spun, copiii aceia puteau să are tot Magheru, atâta energie aveau, cu mâinile goale! Acești oameni produceau o energie colosală în societate. Această energie o pierdem acum. Dacă ne uităm numai la studii superioare…. evident, nu toată lumea trebuie să facă….

România pentru care mediul politic nu are un proiect în privința satelor și orașelor mici. „Eu vin de acolo, știu ce înseamnă să ai un ascensor social. Ca trenul care trece pe la tine, prin fața porții. Când nu trece niciun ascensor social, șansa ta e zero”

I.V.: Asta voiam să zic, nu mai merg la școală.
V.E.: Statistica spune că la studii superioare din mediul rural mai ajung 2-3%. O pierdere colosală. Copiii veneau, aveau o energie imensă, făceau eforturi, asta se simțea. Acum mulți dintre ei pleacă forță de muncă necalificată, care e o altă tragedie. Pentru că necalificată înseamnă șanse mici să mai ieși din sărăcie. Trebuie să ai o meserie, de ce, pentru că o meserie îți dă stabilitate și șansa la un câștig mai bun. Și la o poziție socială mai bună. E o întreagă bătălie pe asta. Eu vin de acolo, știu ce înseamnă să ai un ascensor social. Ca trenul care trece pe la tine, prin fața porții. Când nu trece niciun ascensor social, șansa ta e zero. Și atunci, bătăliile, și eu tot timpul spun, oameni buni, trebuie să avem un proiect pentru această lume. Apoi orașele mici… în rural avem probleme foarte mari, dar orașele mici, nici ele nu sunt prea vesele. Nimic nu îi mai ține, pentru că e o problemă legată de forța de muncă. Sunt prea puține locuri de muncă, cât de cât plătite, ca ei să poată rămâne. Și atunci iarăși ai o plecare. Și apoi ai sărăcia din orașele mari, chiar dacă în orașele mari, să zicem, ofertele sunt mult mai mari, mai multe, și legate de accesul la muncă, la educație, sunt mai ofertante.

Sărăcia nu e o alegere sau o fatalitate, avertismentul lui Vasile Ernu. Ce a descoperit scriitorul în urma anchetelor sale sociale? „Indiferent de categorie socială, tendința, dorința de a pleca, este imensă a tinerilor.” Scenariul României din care toți vor să plece, bogați sau săraci, fericiți sau nefericiți

I.V.: Tu ai spus un lucru care mi-a plăcut foarte mult. Trebuie să ne batem cu sărăcia, nu cu săracii.
V.E.: Absolut. Pentru că e prost înțeleasă. De multe ori la noi se explică sărăcia ca și când ar fi o alegere.
I.V.: Sau o fatalitate.
V.E.: Sau o fatalitate! Nu, fraților, asta nu e o alegere. Eu întotdeauna spun, din sărăcie se iese. În general, sărăciile sunt chestiuni structurale. Imaginați-vă că șansa voastră este să lucrați. Vii dintr-o familie în care tata lucrează salariul mediu, minim, mama pe salariul minim. Asta e o pătură mare socială în care România se încadrează. Gândiți-vă cât câștigă acești oameni. Lor nu le ajunge nici măcar să își întrețină familiile. Lucrurile sunt oleacă mai complicate. Adică sărăcia nu este o alegere. De multe ori, a munci câte 12-13 ori pe zi, nu îți asigură ieșirea din sărăcie. Și noi trebuie să punem problema asta, pentru că problemele sunt foarte serioase. Copiii acolo care se nasc, fug cu primul… Pentru că, de exemplu, pe mine m-a șocat în ultima perioadă, când mi-am dat seama, cu toate că parcă aveam conștiința acestui lucru, când mi-am dat seama că, indiferent de categorie socială, tendința, dorința de a pleca, este imensă a tinerilor. Am fost în școală de copii din cei mai bogați copii, o școală privată, și pe mine m-a șocat că toți voiau să plece. Eu îi întrebam, „vouă, ce vă lipsește? Voi, practic, prin natura păturii din care faceți parte….”, părinții lor toți sunt milionari.

Și bogații pleacă. Vasile Ernu, despre copiii care părăsesc România: „E libertatea omului să se miște. Dar motivația lor mi s-a părut foarte puerilă într-un sens în care ei priveau România ca pe o țară nedemnă de ei.”

I.V.: Și de ce voiau să plece?
V.E.: Este foarte interesant. Fiecare clasă vrea din alt motiv. Asta pentru mine a fost o descoperire, când am făcut acest research, cercetare pentru mine, ca să înțeleg fenomenul. Ei toți au zis, s-au uitat la mine, „cum adică? Clar că plecăm!” Deci imaginează-ți că acești copii sunt duși cu mașinile. Aduși cu mașinile. Stau în vile de milioane cu banii făcuți aici de părinții lor. Eu nu judec copiii, nu au nicio vină. Părinții lor sunt oameni care sunt potenți financiari. Foarte bine pentru ei, mă bucur. În același timp, mă gândesc că ar trebui să existe și responsabilitate. Și nu în sensul că să nu plece, Doamne ferește! E libertatea omului să se miște. Dar motivația lor mi s-a părut foarte puerilă într-un sens în care ei priveau România ca pe o țară nedemnă de ei. Adică ca o boierie parvenită. Adică locul. Noi suntem de Londra, Paris, New York. Chestia asta mi s-a părut puțin…
I.V.: Sunt în exil la ei acasă.
V.E.: Nu sunt ei de vină. Adică e o chestie de educație. Eu nu-i învinuiesc.
I.V.: E o mentalitate.
V.E.: E o mentalitate care trebuie lucrată. Trebuie discutate lucrurile astea. Poate copiii nici nu își dau seama. Și de asta eu discut cu ei.

România, și criticată, și neiubită. Vasile Ernu: „Tot timpul România nu ne place. Nu ne convine ceva. Pentru că trebuie să criticăm, dar trebuie să fim demni de țara noastră”

I.V.: Și ai înțeles de ce România nu e demnă de ei?
V.E.: Aici e de vină și media. Suntem de vină și noi cei maturi, în primul rând. Pentru că transmitem niște mesaje. Tot timpul România nu ne place. Nu ne convine ceva. Pentru că trebuie să criticăm, dar trebuie să fim demni de țara noastră. Noi trebuie să ne iubim. Nu e obligație. Dar trebuie să o asumăm.
I.V.: Trebuie să o criticăm ca să o facem mai bună.
V.E.: Absolut. Adică noi trebuie să ne asumăm. Aici m-am născut, dar am niște obligații. Adică eu am crescut. E ca humusul din care crește copacul. Și copacului trebuie să îi mulțumesc. Dă frunzele jos, crește humusul, devine mai bogat și mai departe. M-am dus în clasa de mijloc. Clasa de mijloc din România este foarte interesantă pentru că ea s-a construit în ultimii 30 de ani, 20 și ceva de ani. Acolo avem cei mai bine pregătiți copii ai țării. În liceele noastre de top, acolo pur și simplu rămâi surprins. De ce sunt cei mai bine pregătiți? Pentru că sunt pompați puțin. Adică, pe lângă școala care e bună, de exemplu Vianu, școlile astea care sunt cunoscute în București, dar în fiecare oraș există așa ceva. Iașiul are trei, patru.

Spaima middle-classului și motivul emigrației, după scriitorul Vasile Ernu: „Clasa de mijloc românească se teme foarte tare de un lucru: de sărăcie. Deci, ea când aude de sărăcie, se sperie ca de mai ceva de cancer.”

I.V.: Câteva Colegii Naționale foarte bune.
V.E.: De super top. Și toți părinții în clasa de mijloc românească vin de jos. Adică au cunoscut foamea. Mulți dintre noi venim din sărăcie. Avem o temere. Clasa de mijloc românească se teme foarte tare de un lucru: de sărăcie. Deci, ea când aude de sărăcie, se sperie ca de mai ceva de cancer.

România în care copiii din middle class pleacă pentru că jocurile par făcute de alții și nu au nicio șansă, și în care copiii săraci iau calea străinătății pentru că frigiderul e gol. Vasile Ernu: „ Adică ei percep ca un soi de țară sub ocupație. De alții. Avem o problemă cu prestigiul de țară”

I.V.: Știe de unde a plecat.
V.E.: Și atunci, să fie siguri, copiii lor nu o să guste din pâinea neagră, pompează în ei foarte multă educație. E dreptul lor. Nu știu ce o să iasă, dar într-adevăr copiii sunt foarte bine. Cei mai pregătiți copii ai țării sunt acolo. Sunt și în alte părți, dar acolo e aproape 9-9.90-10. Discuți cu ei, copiii foarte pregătiți. Ei știu. Sunt destul de deștepți la liceu. Își dau seama când îi întreb. Ei cam știu ce vrei. Adică sunt băieți isteți și fete istețe. Și zic „copii, ce facem? Terminăm liceul. Unde? Rămânem? Ridicăm țara?” Ei zic: „mai târziu, noi trebuie să plecăm”. Zic: „bun, am înțeles, dar motivați-mi.” Eu întotdeauna întreb. Să-mi motiveze și să-mi explice de ce fac ceea ce fac. Ei sunt foarte inteligenți și spun așa. Zic: „noi înțelegem că trebuie să rădicăm țara asta și noi suntem de acord. Adică înțelegem ce vrei, dar noi vrem să învățăm. Unde sunt cele mai bune universități? Afară.” Corect. Nu pot să nu zic. Adică avem de lucru aici ca să ridicăm universitățile noastre. Să vrea să rămână copiii aici. Bun. Sunt argumente solide, solide. Zic: „dar după ce terminați, veniți că avem de lucru aici, în țara asta”. Ei zic: „noi am vrea să venim, dar posturile, noi vrem cariera și posturile”, de exemplu, medici, mulți dintre ei vor, se fac meserii din astea serioase, adică cu cariera lungă. Și zic: „noi am veni, dar aici deja sunt cam luate lucrurile.” Adică ei percep ca un soi de țară sub ocupație. De alții. Ok. Logica lor este corectă. Adică eu o înțeleg, atunci trebuie să facem o țară în care ei să se simtă că sunt apreciați pentru ceea ce vor să ofere. Ceea ce e logic. Și atunci zic: „măi, copii, dacă nici voi nu o să stați”, și atunci zic, „mă duc eu la săracii mei să vedem, poate cu ei ne salvăm țara.” Și atunci te duci în liceele hard-core, școlile hard-core moldovenești. Românești, de peste tot. Acolo copiii flămânzi, pregătiți, stau ca avioanele pe pistă, cu motoarele încinse. Și zic copii, zic, „lasă-ne, moșule, că noi plecăm. Gata. Acum suntem pe pista de decolare.” Zic: „dar voi de ce? Pe voi mă bazăm în țara asta să o ridicăm”. Zic: „hai să facem o treabă”. Ei zic: „frigiderul e gol. Noi trebuie să mergem să facem.” Și atunci toate aceste argumente sunt foarte diferite de motivele, cauzele, dar toți au intenția să plece. Și atunci teoria mea e în felul următor. Aveam câteva probleme, chiar și am scris un text, și acum o să public în perioada alegerilor pentru că pe mine, mie mi se pare că asta e o chestiune de strategie națională. Avem o problemă cu prestigiul de țară. Noi trebuie să-l construim pentru noi. Eu nu sunt naționalist, știi că eu sunt mai de stânga, nu am treabă cu naționalismul și mai departe, dar eu cred că trebuie să construim o imagine de demnitate. E ca într-o familie, trebuie să ai o chestiune de demnitate. Chiar dacă ești mai sărac, să știi să-ți faci haina, să arate bine și așa mai departe. Să fii demn, să-ți asumi. Suntem cine suntem, dar noi ne asumăm chestia asta. Și aici trebuie lucrat și la nivel de educație, și la nivel de mass media, și la nivel de, să zicem, întreg. Pentru că trebuie să ne simțim comod în interior. Mai ales că în România trăiești interesant și bine. România e o țară foarte interesantă. România, la nivel de bază, este chiar foarte, foarte atractivă. Pentru că oamenii sunt foarte deschiși. Oamenii încă nu s-au prea îmburghezit așa tare. Și încă e foarte interesant de făcut. Al doilea lucru care trebuie să-l construim este să readucem cumva educația la un nivel în care să fim mulțumiți cu ea. Noi am avut acest lucru. Noi nu trebuie să uităm lucrul ăsta. Noi am avut o educație de medie. Cu școala românească de anii ’60, ’70, ’80, puteai să te prezinți oriunde în lume. Demn. Noi chestia asta trebuie să o refacem. Și noi avem încă potențial de a reface acest lucru. Adică nu o să avem niciodată Oxford, Cambridge și mai departe, dar o să avem un nivel de medicină, de inginerie și mai departe. Demn în care poată să vină și să facă și ai noștri. Și al treilea lucru este acest tip de societate în care oamenii care sunt buni pe meseriile lor să-și poată găsi job-uri decente. În România deja încep să apară aceste posibilități. Adică ceea ce spun eu, că noi trebuie să lucrăm la acest parametru, pentru că în momentul în care atingem aceste câteva puncte centrale, lumea nu va mai pleca așa. Și eu nu sunt, iarăși repet, eu nu sunt împotriva ideii de plecare, ci numărul celor care pleacă e puțin prea mare. Și creează un deficit destul de mare și mie mi se pare și o chestie până la urmă de… adică de ce nu ne-am simțit bine la noi în țară? Mie mi se pare, umblând prin țară, că lumea începe să fie ceva mai mulțumită față de propria condiție. Evident că sunt zone de sărăcie foarte mare. Trebuie lucrat acolo. Evident că ne lipsește un anumit tip de strategie de echilibru. Evident că ne enervează, de exemplu, infrastructura tip CFR, care este, eu întotdeauna o consider venele acestei țări. Adică e un corp și aceasta… Deci dacă noi o abandonăm, mai ales că de ea are nevoie o largă pătură socială, oamenii acestei țări, dacă noi am reparat toate chestiile astea, lucrurile ar arăta mult mai bine.

România unor oameni și meserii pe cale de dispariție

I.V.: Tu ai scris o carte despre oameni și meserii pe cale de dispariție.
V.E.: Da.
I.V.: Meserii înțeleg, dar oamenii? Care sunt oamenii pe cale de dispariție?
V.E.: De exemplu, avem probleme în zona rurală. Noi nu știm ce să facem cu ea. Mi se pare că aici trebuie o chestiune de un anumit tip. Adică trebuie să existe câteva proiecte mari, care trebuie să fie unificatorii pentru toate partidele. Cum sunt educația, sănătatea, problema rurală. Acolo trebuie să existe un soi de convenție, de uniunea națională, în care în mare să cădem de acord, dar asupra unor politici, a face lucruri pentru această țară…. infrastructură indiscutabil. Și indiferent cine se schimbă, pentru că la noi problema cea mare, când se schimbă foarte repede guvernările și partidele, fiecare vine cu un nou proiect și atunci nimic nu se mai leagă.
I.V.: O luăm mereu de la capăt.
V.E.: Absolut. Și asta nu merge în genul de infrastructură, în politicile de educație, în politica pe sănătate și așa mai departe.
I.V.: Fragmentarea o blochează.
V.E.: Da, uneori zic că dacă nu s-ar fi făcut nici o reformă în educație, era mai bine.
I.V.: Care sunt câteva meserii pe cale de dispariție în România?
V.E.: Nu numai în România, ele peste tot se schimbă, anumite meserii. Cu toate că ele apar în alte forme… Da, de exemplu, uite, o mulțime de lucruri pe care le făceau bunicile noastre. Țesătură, cusut, tors. Eu acum când uneori mi-aduc aminte de unele lucruri, așa când zic… Aoleo! Și practic lumea nu mai știe. Cu toate că acum ele vin în modă în anumite grupuri, care încep să învețe aceste lucruri din nou. M-am cunoscut cu o moașă, care venea, o sunau la două noapte peste munte, mergea prin zăpadă și trebuia să ajute să nască. Undeva prin Maramureș. Și nu erau pe atunci posibilitățile să vină de la spital să te ia. Și era moașa satului, a regiunii. Sunt meserii care dispar într-un fel, dar asta este. Apar altele noi.

Marginalii cu inimă mare: sectanții care construiau o casă celor nevoiași din comunitate

I.V.: Instinctul ăsta social pe care îl ai, sensibilitatea de stânga, te-a împins, te-a determinat să scrii Mica trilogia a marginalilor? Sectanții, Bandiții și Izgoniții.
V.E.: Partea asta de sensibilității sociale, politici, la mine sunt combinate dintr-un anumit tip de tradiție. Plus că din familie, de exemplu, mie îmi se pare că există și un element creștin în toată povestea asta, pentru că ai mei sunt într-o comunitate foarte angajată religios, asumat. Și atunci, de exemplu, am povestit mai multe experiențe cu sectanții. Comunitatea era foarte bine organizată pe tot soiuri de întrajutorare. De exemplu, maica mea se ocupa de bătrâni. Adică asta ar fi o asistență socială astăzi. În sensul în care, o dată pe săptămână, ea se ducea, i-a ajutat, le făcea mâncare, le făcea curățenie în casă. Evident că ei se împărțeau. Oamenii care nu puteau să-și facă anumite lucruri, că erau în vârstă, singuri și mai departe. Existau tot soiuri de forme, de exemplu, dacă era o familie mai puțin, care nu putea să se întrețină singură, din diverse cauze. Boală, etc. Comunitatea, de exemplu, construia casă, le construia casă, se făcea la comun. Toată lumea punea cât punea, și făcea o casă pentru cei care nu aveau o casă. Lucrul ăsta mi s-a părut o chestiune extraordinară, pentru că am văzut, și maica mea mi-a povestit, a prins marea foamete, aia din 46-47, în care s-a murit pe rupte. Chiar familia ei a murit 30%.

Cum se explică obsesia lui Vasile Ernu pentru sectanți, bandiți și izgoniți? „Lumea văzută prin ochii marginalilor se vede puțin diferit”

I.V.: Când asta?
V.E.: Cea mai mare foamete după război. Foametea din 1946. Și ea mi-a explicat atunci că rezistau mult mai ușor cei care se organizau, pentru că știau să își împartă, și își raționalizau mâncarea și mai departe. Cei care pe cont propriu și nu știu ce, nu rezistau, pentru că nu puteau. În general, omul știe că ființa umană, cu cât e mai bine organizată, și cu cât știm să împărțim între noi, este mai rezistent. Când o luăm pe cont propriu, ne întâlnim în depresie și atunci dăm de alte boli. Pentru mine, cumva, este partea asta socială, atenția către sărăcie, către întrajutorare, și vine cumva și pe linie de familie. Și am ținut foarte mult, m-a interesat foarte mult să găsesc niște exemple de comunități, care să fie foarte diferite. Izgoniții sunt o comunitate de evrei, din Chișinău, Bandiții e partea asta și de educație, pentru că mă interesează cum se construiește legea, de ce educația negativă e mai puternică decât educația pozitivă. E o întreagă filosofie de viață. Și partea religioasă. M-a interesat o comunitate religioasă. Povestesc de-a lungul a 100 de ani. Cum rezistă și în Imperiul Țarist, și în România Mare, și în Uniunea Sovietică, fără să părăsească hotarul. Noi așa am trăit în multe regimuri, fără să ieșim din sat. Am schimbat 5 țări, fără să părăsim satul. Așa s-a întâmplat istoric. Nu am ales noi. Și atunci, pentru că mi se pare că lumea văzută prin ochii marginalilor se vede puțin diferit. Și are o altă perspectivă. Așa cum eu spun, dau exemplul acesta cu povestea vânătorului și povestea vânatului. Vânătorul se duce la vânat și povestește cum a tras, cum a împușcat, cum a luat cerbul. Și uitați-vă, cerbul, ce frumos. Dar aceeași poveste pune să ți-o povestească cerbul. Arată foarte diferit. Și de aici e bine să avem perspectiva celuilalt, mai ales a celuilalt care n-are privilegiul să fie majoritar, n-are aceleași drepturi, n-are aceleași posibilități, n-are aceleași instrumente. Și atunci e bine să privim și dinspre ea. Asta a fost cumva experiența mea și am vrut să o scriu și a ieșit această trilogie.
I.V.: De ce nu se mai susține centrul?
V.E.: Cred că trăim vremuri destul de, cum să spune, nu prea vesele.
I.V.: Că tot l-am pomenit pe Radu Cosașu, Din viața unui extremist de centru.
V.E.: Da, domnul Cosașu tot timpul a fost un om echilibrat, chiar dacă vine dinspre această sensibilitate de stânga, foarte mare. Era unul dintre puținii noștri oameni publici care își asumase o poziție.

Vasile Ernu despre degradarea politică globală: „Când am văzut dezbaterea celor doi din SUA m-am speriat și mai tare, de mult nu am văzut o degradare atât de mare.”

I.V.: El, Ion Ianoși.
V.E.: Absolut, erau și puțin evrei de-ai noștri. Am avut un mare respect și a fost o mare onoare să îi cunosc. Și pe Ion Ianoși, incredibil. El m-a contactat, nu mi-a fost profesor, pentru că eram Iași-Cluj, nu am avut treabă cu Bucureștiul, și când m-am întors la București, mi-a citit cartea, și m-a contactat, cred că tot prin Radu Cosașu sau ceva de genul acesta, că ei m-au contactat. Am avut onoarea să fiu agățat, nu eu să îi agăț. Am avut onoarea, pentru că apoi Ianoși îl vizitam foarte mult. Niște oameni deosebiți. Am avut onoarea să îi cunosc foarte bine. Centrul nu se mai susține. Aici încercăm să povestim. Pentru că uite ce se întâmplă. Avem război în partea astălaltă de lume, avem război, debandadă în partea ailaltă de lume, și acum ne uităm cu multă teamă spre alegeri în Europa, să vedem ce se întâmplă. Și nu se prevăd lucruri prea echilibrate. Deci nu arată deloc bine ce se întâmplă. Alegerile din Franța ne sperie și mai tare, când am văzut dezbaterea celor doi din SUA m-am speriat și mai tare, de mult nu am văzut o degradare atât de mare.
I.V.: Cuvântul dezbatere în sine…
V.E.: Era un șir de insulte unul la adresa altuia.
I.V.: Din rațiuni didactice, spunem dezbatere, dar nu prea seamănă.
V.E.: Nu seamănă. Nu urmăresc prea tare politica din SUA, chiar dacă am o parte din familie și pe acolo, mai povestesc cu prieteni, care îmi spun în mare, nu prea am timp de asta, dar SUA e un stat fanion al lumii democrate, al economiei mondiale, din păcate, ce se întâmplă acolo ne sperie. Dacă acolo se întâmplă așa, Doamne, ce să mai zicem?

Pesimismul optimist, mentalitatea lui Vasile Ernu: „Se poate și mai rău!”

I.V.: Ești pesimist sau ești optimist pentru viitorul apropiat?
V.E.: Eu sunt genul de pesimist în genul în care se poate și mai rău, știi cum, când cădem la pământ, putem să ne ridicăm. Eu cred că omenirea e capabilă să regândească, dar din păcate trebuie să aibă tragediile astea, peste care nu poate trece. Adică am avut o parte cam lungă, se pare, cu toate că istoric nu e foarte lungă, dar nu putem altfel, se pare, cu toate că am devenit mai înțelepți, dar se pare că nu am devenit mai înțelepți. Cu toate că avem cele mai scumpe telefoane, tehnologie de vârf, omul are aceleași metehne de la greci încoace.

Scriitorul care impune standardele propriului gen, docuficțiunea

I.V.: Cărțile tale de cine sunt influențate? Se poate identifica influența unui scriitor, sau e Vasile Ernu 100%?
V.E.: Da…
I.V.: Unde ai plasa, dacă ai fi criticul literar ideal al cărților tale, unde le-ai plasa, unde le-ai duce?
V.E.: A fost haios când am debutat. Eu nu m-am gândit la ce scriu, cum scriu și de ce scriu. Țin minte că atunci se fac la început de an topurile pentru cărți. Era modă cu topurile. În anul 2006-2007, am deschis listă întreagă cu topuri și am găsit așa. La debut eram, la docufiction eram, la nonficțiune eram, la eseu eram, la jurnal eram, memorii…. Singura rubrica care lipseam era poezie. Deci ceea ce știm despre mine e că nu scriu poezie, nu fac poezie. Cred că eu încadrez genul, eu pe parcurs, pe urmă, mi l-am definit, pentru că inițial am vrut să nu fie nici eseu-eseu pur, nici proză, ci să fie ceea ce numesc docuficțiune. Adică folosesc acest gen de documentaristică ficționalizată, care poate fi proză de idei sau în care ideile sunt principale, că poate că am și personaje. Și atunci eu mi-am cizelat pe parcurs acest gen, care la noi foarte puțin a fost scris și asta și oferă, adică alerg singur.
I.V.: Culoar.
V.E.: Culoar destul de mare și recunosc că asta e și un avantaj, în care poți să fie mai spre proză, să aibă multe idei și chestii de reflecție și așa mai departe. Mie îmi permite chestia asta. E adevărat că vin și dinspre filosofie, unde am speculat mult pe zona de eseu. Îmi dă o libertate destul de mare. Pot să iau viața unui personaj și să-l transform în eseu dacă vreau sau invers. Îmi permite un joc destul de mare. În spațiul occidental este mult mai des întâlnită. Plus că fuziunea genurilor deja în lumea literară s-a întâmplat de mult. Apreciez foarte mult oamenii care știu să scrie și să asume genul roman. Aici e mai degrabă acest amestec, care îmi permite foarte multe și m-am definit așa, așa o să o țin probabil. Poate că să scriu și ceva mai aproape de proză, dar deocamdată eu mă simt bine așa.

Fotbalul care a readus speranță. Vasile Ernu: „De acum câțiva ani nimeni nu mai reacționa la asta”

I.V.: Din când în când scrii și despre sport, despre fotbal, dar și despre alte sporturi. Ai scris recent despre prezența echipei naționale la turneul final din Germania. Care e lecția prezenței noastre la acest turneul final?
V.E.: Da, mie mi s-a părut interesant faptul că a trezit din nou un anumit tip de speranță. Euforia bucuriei, aceasta iarăși să discutăm, ne-a scos cumva… Dacă acum câțiva ani nimeni nu mai reacționa la… decât așa vag. Acum s-a simțit din nou.
I.V.: După foarte mult timp.
V.E.: După foarte mult timp. Mai ales cei care am prins generația de aur și majoritatea încă trăiesc. În mare parte suntem vii. Când eram adolescenți, când ne scotea pe străzi și când era această euforie națională. Când toată lumea era în stradă, în bucurie. Și am spus ok. Evident că eu toate lucrurile astea încerc să le trag pe spuza temelor care mă dor foarte mult. Și cred că sunt foarte importante pentru societatea noastră. Dacă noi trebuie să învățăm să ne bucurăm împreună. Și să suferim împreună. Sunt niște cauze mari. Și asta cumva trebuie să ne pună pe gânduri și un tip de reflecție. Noi mai vrem lucrul ăsta? Vrem. Pentru că o societate trebuie să aibă lucruri. Adică toată ziua fiecare pe căsulița lui. Muncă, job, nu știu ce. Dar sunt lucruri în care noi ca societate trăim împreună. Nu putem pe cont propriu.
I.V.: Să spargă rutina asta. Absolut.
V.E.: Și atunci trebuie să ne gândim. Noi vrem lucrurile astea. Da, dar atunci hai să vedem care sunt cauzalitățile. De ce nu mai putem face lucrurile astea. Și atunci dacă ne uităm atent, ce-au făcut țările astea? Dar unde este infrastructura noastră de fotbal? Infrastructura de fotbal nu înseamnă să ai Stadionul Național.
I.V.: Sportivă în general.
V.E.: Sportivă.

România sportivă? Vasile Ernu: „Școli de fotbal care trebuie să fie gratuite!”

I.V.: Că vine olimpiada și mă tem că nu vom lua foarte multe medalii. Acum e o anumită euforie a succesului cu Ucraina.
V.E.: Și dacă ne uităm, de exemplu, noi avem probleme. Copiii noștri nu mai au unde bate mingea. S-au închis terenuri. Terenurile s-au închis. Infrastructura asta e la îndemână, care trebuie să fie peste tot. În statele dezvoltate, această infrastructură publică este peste tot. Școli de fotbal care trebuie să fie gratuite. Copiii să se duc acolo. Mai ales că ele nu costă aproape nimic. Iar noi am ajuns la un nivel de bunăstare în care ne permitem să facem în orice două blocuri un mic teren. Eu mă uitam cum s-a schimbat în ultima perioadă, când parcurile au fost lăsate, abandonate, nimeni nu mai vrea să mai iasă din ele. Iar noi, acum, mai ales că tehnologia ne ține în casă, noi avem și mai mari nevoie de această infrastructură. Cum au renovat părculețele de lângă blocuri? Full. Mame, copii, părinți, bunici, toți ies acolo toată ziua. Pentru că au nevoie de această socializare. Bun. Am observat la un moment dat, copiii cresc, acum au perioada de adolescență, dar am avut și copii mici, și eu mergeam zi de zi cu ei în parc. Ceea ce observam este că până ajung pe la 12 ani, dispar copiii. Și eu mă întrebam, unde dispar copiii ăștia? Unde se duc? Ce fac? Copiii adolescenți nu se duc acolo unde sunt copiii mici și mamele. Ei deja se distanțează. Au nevoie de locul lor. Parcurile unde ne băteam noi toată ziua înainte, acum e plin de mașini. Terenurile toate sunt închise cu lacăt. N-au acces. Bat, joacă, mai vorbesc, mai pupă, ce mai fac. Sunt adolescenți. Asta e viața de adolescent. Și atunci nici măcar în scările blocului nu mai pot sta, pentru că sunt cu interfoane. Deci copiii ăștia noi îi gonim sau îi băgăm în casă. Automat. Și atunci am observat, de exemplu, la noi în cartier a făcut primăria un mic teren de baschet. Dacă nu stau și la trei noaptea acolo, în vacanță. Se duc, vin seara, joacă, stau acolo, povestesc, aruncă la minge, iarăși. Asta arată că dacă le pui la dispoziție toată această infrastructură, lucrurile se mișcă.

De ce e nevoie de mai multă investiție în sport în România? Vasile Ernu: „E bine fizic, e bine relațional!”

I.V.: Tipul ăsta de emoție care a venit din nou dinspre echipa națională, spre public, asta mi se pare într-adevăr lucrul câștigat după turneul final. Nu faptul că am trecut în optimi. Generația lui Hagi a trecut în sferturi, sigur.
V.E.: E foarte important acest lucru, pentru că sporturile de masă, în general, sunt lucruri formative, de asta e bine copiii noștri să le practice. Nu e neapărat pentru performanță, pentru că trebuie să ai o bază. Din momentul în care jumătate, câteva milioane de copii bat mingea, sigur de acolo pot ieși și pe urmă vin academiile, școlile de fotbal și mai departe. Trebuie să ai o bază de mișcare. În primul rând, e bine fizic. În al doilea rând, e bine relațional. Noi asta știm. Cei care fac sportul de echipă, și în general sportul, e o chestiune mult mai sănătoasă.

România sporturilor proletare. Vasile Ernu: „Toată România joacă tenis de masă în nebunie. Adică peste tot sunt cluburi. Ale primăriei. Nu plătești nici un ban, decât paleta, care e câțiva lei”

I.V.: Cu atât mai mult fotbalul, care spune ceva despre o națiune.
V.E.: De exemplu, întrebarea mea este de unde au apărut campionii noștri brusc, am devenit unii dintre cei mai importanți jucători de tenis de masă? Noi nu știm, dar este unul dintre sporturile în care noi facem foarte mare performanță la nivel mondial. Este jocul în care domină China. Europenii nu au ce căuta. Dar din când în când, noi suntem primii în Europa, mai ales la fete, unde stăm acolo și din când în când mai batem și chinezii. Ceea ce… întrebarea mea este de unde? E foarte simplu. Pentru că este un sport al săracilor. Tenisul de câmp e un sport scump. Avem în cartier, de exemplu, copilul meu se duce și face, acum văd că a luat și locul trei pe București, a început să-i placă. Și face de un an și ceva și deja are performanță, îi place și au zis foarte bine, să te miști. Asta e foarte important. Și din când am început să merg cu el să văd, mi-am dat seama că toată România joacă tenis de masă în nebunie. Adică peste tot sunt cluburi. Ale primăriei. Nu plătești nici un ban, decât paleta, care e câțiva lei. Sunt competiții naționale. Adică e întreagă mașinărie care e extraordinar de bine pentru copii. Pentru relațiile lor, și așa mai departe. Și atunci, a, deci, de aici vin campioni. Da, de aici. Pentru că sunt cluburi, mulți copii joacă, e o competiție imensă între ei. Și atunci, brusc am devenit, ne batem la locul întâi, doi, tot timpul luăm la europene. Puțin se vorbește și asta e păcat, că ar trebui să se vorbească mai mult. Mai ales în domeniile unde luăm, avem rezultate.
I.V.: Echipa națională a readus ceea ce tu numești cu un cuvânt la care te întorci mereu și mereu, solidaritate.
V.E.: Absolut.

„Bate mingea după colț!” un obicei care a dispărut din igiena mentală și fizică a copiilor noștri. Ce îi trebuie României ca să renască? „Dezvoltarea unei țări ține foarte mult, în primul rând, de calitatea spațiului public, serviciilor publice.”

I.V.: Asta e ideea, solidaritatea.
V.E.: E foarte important să știm să fim solidari unii cu alții și, pentru că suntem o societate, există acest patriotism, nu e nimic rău în asta, să fii patriot, să-ți iubești țara în care ești, să faci ceva pentru ea. Există societate, trebuie să avem ca societate niște lucruri care trebuie să ne unească. Adică, când vorbim de chestiuni de bază, vrem sport. Sportul, evident că avem nevoie de asta. Care e ordinea de zi? Vrem parcuri, vrem stadioane, terenuri și așa mai departe, nu Național-Arena. E bine să o avem și pe aia, evident. Dar astea de lângă mine, copilul s-a uitat la mine, tată, ce fac astăzi? Du-te și bate minge acolo. Să fie la colțul străzii, după colț. Nu să-l duci cu jeepul la nu știu unde, în afara orașului, ca să joace. Nu, trebuie să fie la îndemână, în cartier, cum era înainte, școlile de cartier, grădinițe de cartier. Școlile trebuie să fie prioritate, spitalele trebuie să fie prioritate. Adică, asupra acestor lucruri, trebuie să există solidaritate națională. Când vorbim despre asta, nu ne atingem de ele. Deci, sunt lucruri la care ținem, infrastructură și așa mai departe. Pentru că, uite, noi trebuie să ne obișnuim că trebuie să avem un bun comun, un bun public. Trebuie să luptăm pentru ele. Dezvoltarea unei țări ține foarte mult, în primul rând, de calitatea spațiului public, serviciilor publice. Asta că eu am bani și mă duc la Viena să mă lecuiesc, ok, dar asta e cât? 2%? 3% din țara asta? Dar ce fac restul? Eu întotdeauna spun, oameni buni, de ce există sănătate publică? Pentru că, dacă copilul meu se îmbolnăvește, se va îmbolnăvi și al tău. Poți tu să ai toți banii din lume. Pentru că, ce ne-a învățat povestea cu virusul și mai departe? Nu pui niciun zid, nicio… De asta trebuie noi să luptăm împreună să fie copilul meu sănătos, ca și al tău să fie sănătos, ca toți copiii să fie sănătoși. De asta e bun public, de asta lucrăm împreună, luptăm împreună pentru a întreține acest lucru. De asta când vin cu argumente, stai ce mă interesează, eu am bani, mă duc la Viena, nu te duci nicăieri, nici la Viena. Când o să vină virusul, o să radă tot. Și atunci trebuie să luptăm împreună asupra acestui tip de politici publice. Pentru că e interesul nostru al tuturor.

Mult individualism, puțină solidaritate

I.V.: Dar de ce pierdem noi atât de mult timp într-o bătălie? Nu doar fiecare pentru el, ci așa cum spui și tu, fiecare împotriva celuilalt. E multă pasiune la noi aici.
V.E.: Este. Cred că trebuie puțin mai mult să discutăm lucrurile astea. Cred că începem să obosim de prea mult individualism, pentru că venim după o epocă. Eu înțeleg de unde venim, noi înțelegem tragediile prin care am trecut și probleme prin care am trecut în același timp. Trebuie să ne maturizăm și să înțelegem că nu putem lupta unul împotriva altora. Și la educație iarăși, e foarte important în ce mediu crește copilul tău. Pentru că avem nevoie, ca și cel de lângă tine, să aibă și acces la educație și acces la ceva resurse. Lucrurile astea sunt lucruri normale într-o societate. Adică capacitatea noastră de a împărți aceste lucruri ne face mult mai umani. Și e mult mai interesant așa. Hai să fim serioși.

Alienați în muncă. Speranța lui Vasile Ernu: „Aș vrea să văd mai puțină sărăcie, să zicem așa. Eu nu vreau bogăție prea mare. N-aș vrea că România să fie prea bogată, sincer să fiu. Pentru că am văzut că când este prea multă bunăstare, ceva se întâmplă acolo straniu în țările cu prea multă bunăstare.”

I.V.: Care e spaima ta cea mai mare? De ce ți-e frică?
V.E.: Război. Cred că ar fi o tragedie foarte mare. În rest, cum spuneau bunicii noștri care au prins războiul cel mare, orice se poate rezolva, războiul să nu fie. Trebuie să fie pace. Când este în timp de pace, se pot rezolva aproape toate lucrurile.
I.V.: Dar speranța cea mai mare pe care o ai?
V.E.: Aș vrea să văd mai puțină sărăcie, să zicem așa. Eu nu vreau bogăție prea mare. N-aș vrea că România să fie prea bogată, sincer să fiu. Pentru că am văzut că atunci când este prea multă bunăstare, ceva se întâmplă acolo straniu în țările cu prea multă bunăstare. Mie îmi place, îmi plac țările meridionale, de exemplu. Unde au echilibru mai mare. Nu îmi plac țările unde se muncește prea mult. Trebuie un echilibru și în muncă. De asta Dumnezeu a dat cele 10 porunci. Nu scrie nicăieri acolo că e obligație de a munci, chiar dacă îți spune că trebuie să îți faci. Există ca o datorie, dar nu este lege pentru asta. În schimb există lege pentru odihnă. De ce? Pentru că omul are tendință să se autodistrugă. Și atunci Dumnezeu a zis și a șaptea zi omul să se odihnească. Odihna este o chestie obligatorie. De asta trebuie să fim echilibrați în tot locul. Adică să avem timp pentru noi. Pentru că noi venind după o sărăcie cumplită am vrut să recuperăm totul și atunci ne-am apucat și am muncit. Toată generația noastră a muncit foarte mult. Și n-am avut timp pentru noi fără prea mult. N-am avut timp pentru copiii noștri. Copiii noștri i-am îngropat în jucării că n-am avut timp. Și atunci lucrurile s-ar putea să se întoarcă împotriva noastră. Copiii au nevoie de timpul nostru, de dragostea noastră, nu de banii noștri. Hai să fim serioși. Nici un copil nu are nevoie de bani. Are nevoie de noi. Și atunci trebuie să fim capabili să revenim la aceste lucruri. Și cred că încet, încet, sper să prindem la minte. Cu toate că România e destul de socială. Totuși când mergi prin orășele și sate…. eu sunt mai optimist. Chestia e foarte interesantă că mi se pare că elita noastră e mult în urma bazei sociale. Baza socială e mult mai sănătoasă. Adică oamenii sunt oleacă mai înțelepți. Oleacă mai așezați. Pentru că au trecut prin multe. Au văzut multe. Mi se pare că elita noastră e oleacă mai dezechilibrată. Cu ea trebuie să lucrăm un puțin. Eu, de exemplu, am stat o lună la Vaslui. Eu niciodată nu m-am întors atât de optimist ca de la Vaslui. Am întâlnit oamenii acolo atât de normali. Deci am făcut un sondaj la Vaslui. Am mers prin sate, oameni de toate categoriile sociale. Și statistic cred că am zis vreo 60 de vizite, am bifat. Nu am ieșit de nicio casă fără să primesc ceva. Un măr. O nucă. O băbuță mi-a zis stai, stai, acum nu pleci la mine cu mâna goală. Și-a scos o mână de nuci și mi le-a dat. Pe mine chestia asta m-a impresionat enorm de tare. Adică oamenii aia din nimic îți fac un cadou. Îți fac un dar. Și noi ne plângem pentru nu știu ce. Și asta mi-a spus mi-am dat seama că la bază oamenii sunt încă normali. Și asta este o mare speranță.
I.V.: Vasile, mulțumesc mult pentru cadoul acestui dialog.
V.E.: Mersi și eu.

Scriitorul Vasile Ernu către publicul Avangarda: „Fiți buni unii cu alții!”

I.V.: Și în final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
V.E.: Păi eu zic că întotdeauna să fim mai curioși. Pentru că trebuie să citim, trebuie să ne intereseze ce face celălalt, cum vede celălalt lumea. Curiozitatea e o chestiune foarte sănătoasă. Și cel mai important, în ultima perioadă am observat că bunătatea e o chestiune care ține tot mai mult. Adică să încercăm să fim buni unii cu alții. Știu că ne enervează o mulțime de lucruri la celălalt, dar a fi bun e o chestiune și inteligentă și sănătoasă și face bine și la ficat, și la rinichi, și la orice…. Pentru că trăim într-o țară totuși super interesantă, foarte frumoasă, pe care merită să o iubim.
I.V.: Mulțumesc mult!
V.E.: Mersi și eu!

Cititi mai mult

ACTUALITATE

CODUL ROȘU de CANICULĂ a fost prelungit și pentru luni și marți, 15 și 16 iulie 2024

Publicat

pe

Valul de căldură va continua să se intensifice în România. Meteorologii au prelungit codul roșu de caniculă și pentru zilele de luni și marți, 15 și 16 iulie 2024 – conform hărții de mai sus.

Se vor înregistra temperaturi maxime între 37 și 42 de grade. Disconfortul termic va fi deosebit de accentuat, iar indicele temperatură-umezeală (ITU) va depăși pragul critic de 80 de unități. Minimele termice nu vor coborî sub 22 de grade, astfel că vor caracteriza nopți tropicale.

Atenție! Valul de căldură va persista în toată țara și în zilele următoare.

Reamintim că este în vigoare un cod roșu de caniculă și pentru astăzi și mâine, 13 și 14 iulie, conform hărții de mai jos.

Vă rugăm să fiți precauți și să luați măsuri pentru a vă proteja sănătatea! – este mesajul transmis de ISU Dâmbovița.

✅️ Stați la umbră și evitați expunerea prelungită la soare!
✅️ Consumați suficientă apă pentru a vă hidrata corespunzător! Evitați consumul băuturilor alcoolice!
✅️ Purtați pălării de soare și haine lejere de culori deschise!
✅️ Consumați fructe și legume proaspete!
✅️ NU aprindeți focul în zone cu vegetație uscată sau împădurite! Vă reamintim că arderea vegetației uscate este interzisă!
✅️ Resturile de țigară pot genera incendii. NU le aruncați la întâmplare!

Consultați site-ul oficial al Administrației Naționale de Meteorologie și aflați mai multe despre codurile emise https://www.meteoromania.ro/avertizari/

Informații despre modul de comportare pe timp de caniculă pot fi obținute prin accesarea platformei naționale de pregătire pentru situații de urgență fiipregatit.ro

Centrul INFOTRAFIC din Inspectoratul General al Poliţiei Române recomandă conducătorilor auto adaptarea conduitei în trafic, în condițiile temperaturilor deosebit de ridicate, caniculă, disconfort termic ridicat prognozate de Administrația Națională de Meteorologie pentru această perioadă.

Recomandări pentru prevenirea implicării în evenimente rutiere:

– înainte de a porni la drum, asigurați-vă că presiunea din pneuri este cea recomandată pentru sezonul cald, iar sistemele de climatizare sunt funcționale;

– atenție la faptul că reflexiile date de razele solare foarte puternice pot crea dificultăți conducătorilor auto în perceperea obstacolelor și anticiparea conduitei celorlalți participanți la trafic;

– evitați pe cât posibil călătoriile în jurul după-amiezii, în special șoferii cu probleme de sănătate;

– în cazul călătoriilor pe distanțe mai lungi, efectuați opriri regulate, în spațiile de servicii sau în parcările amenajate, pentru odihnă și hidratare corespunzătoare, pentru a preveni instalarea stării de oboseală, cu consecințe negative asupra vigilenței la volan;

– păstrați o distanță adecvată față de autovehiculul din față, pentru a putea reacționa în siguranță în caz de nevoie; folosiți centura de siguranță și dispozitivele de fixare pentru protejarea pasagerilor;

– încercați să vă păstrați calmul pe toată durata deplasării și să manifestați respect în trafic, întrucât comportamentul agresiv va spori major riscul de a fi implicat într-un eveniment rutier cu urmări tragice!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult

 

 

 

PUBLICITATE

Cele mai citite