Conectați-vă cu noi

OPINII

La vremuri noi, tot noi!

Publicat

pe

Asistăm, în ultimul timp, la un fenomen înfiorător, care arată că ţara nu este a noastră, ci a lor, a celor care fac şi desfac pe deasupra sau pe dedesupt. O migraţie accentuată a pensionarilor de lux şi semilux către instituţiile statului, către poziţiile calde şi bine remunerate.

Adică, nu revin de unde au plecat, prin Armată, SRI, Poliţie, Jandarmerie, ISU şi altele, nu îşi fac firme private, dar se întorc la pâinea sigură a statului. Cine îi ajută să procedeze astfel? Ei, cine! Politicul! Aşa a fost dintodeauna!

Şi, uite aşa, vedem cum indivizi care au ieşit la pensie la 40-50 de ani cu zeci de mii de lei indemizaţii speciale şi care au trudit prin varii instituţii, la cravată şi cămaşă albă, şi ne supravegheau discret sau nu, indivizi care mutau dosare dintr-un birou în altul populează acum prefecturile, consiliile judeţene, primăriile sau alte deconcentrate.

Unii sunt la vedere, nu prea le pasă de ce zice muritorul de rând, trăitor din minimul pe economie, însă cei mai mulţi sunt pitiţi prin birouri, nu ies decât la chermeze sau întâlniri oficiale.

Îi vedem chiar însoţind anumiţi politicieni şi se fac că notează în carneţele, preocupaţi de liniştea şi bunul mers al ţării. Păi, când ai 100 de milioane pensie şi mai iei şi salariu de alte câteva zeci lunar, cum să nu te preocupe soarta neamului?

Ne mai mirăm de ce ne pleacă copiii în străinătate? De ce îşi încearcă tinerii noştri norocul pe alte meleaguri îndepărtate? De asta, fiindcă aici nu le dă voie sistemul să se afirme, să arate ceea ce ştiu. Totul este o însăilare de aranjamente. Totul rămâne la nabab. Românul de rând se alege doar cu nimicurile, cu resturile rămase de la aceşti nesătui! Motto-ul lor este „La vremuri noi, tot noi”.

Citește mai departe
Reclamă
1 Comentariu

1 Comment

  1. moshu49

    mai 12, 2018 at 4:19 am

    la consfătuirea, sau ce’o fi fost comedia aia burlescă, cu pensionarii cînd Dăncilă a spus că puterea de cumpărare a crescut, „pensionarii roșii” au aplaudat minciuna ordinară a Vasilicăi
    nimic, spre exemplu, despre faptul că legea impunea ca de la 01 ianuarie să ne fie indexate pensiile, dar n-au făcut’o. de ce?
    probabil că la ce pensii au acestia, ce mai contează „mărunțișul” indexării
    ca pensionar de drept comun pot spune despre pupincuriștii ăștia bătrîni că ori sînt tîmpiți, ori sînt bestii, ori și una, şi alta (by CTP)? 🙁

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

OPINII

Mesajul din poza politică de grup!

Publicat

pe

Au trecut şi Sfintele Sărbători de Paşte. Acum, putem să ne revenim. Să vedem ce se mai întâmplă prin găştile de campanie. Adică prin partide, prin politica de bătătură. E bine că biserica, exploatată la maximum de politicieni, care vor să-şi facă imagine, rămâne la fel: trainică, viguroasă, chiar dacă cei care se pozează în faţa ei, an de an, nu sunt mereu aceiaşi. Se schimbă şi ei după vremuri, după timpuri, după interes. Nu mai este în faţă cine a fost ieri, iar mâine, probabil nu va mai fi cine este azi. După cum se succed lucrurile, sigur apare un element de noutate şi anul viitor…

Poza de grup spune multe despre ceea ce se întâmplă, bun sau rău, în jurul nostru. Dacă apare o figură nouă într-un colţ, mai retrasă, ştim bine că omul respectiv ori îşi face intrarea, ori este undeva mai la nebăgare în seamă, ori a apărut în fotografie fiindcă nevoia l-a adus aici. Dacă unul stă mai departe şi nu prea vrea să iasă în cadru sau se simte stinghereala pe chipul său, este clar că nu prea îi place compania. Cel care zâmbeşte prea larg, când în jurul său sunt mulţi care l-ar mânca cu fulgi cu tot, sigur vrea să dea dovadă de stăpânire de sine, de cutezanţă. Mai sunt şi indivizii care stau în faţa camerei din obişnuinţă, fiindcă ştiu că rostul lor este acolo. Ei reprezintă echilibrul imaginii. Nu îi deranjează dacă, de la an la an, îşi tot schimbă unii poziţiile. E chestie de conjunctură, de istorie, de tras macazul.

Stările vizibie ale unui personaj imortalizat se mai schimbă şi în funcţie de cine se aşează lângă el sau în zona imediată. Dacă simte că este înconjurat de prieteni, se observă rapid relaxarea, degajarea. Dacă cel pe care nu îl agrează îi consumă oxigenul, ia o poziţie mai rigidă, mai băţoasă, pregătit parcă de ripostă. De obicei, în fotografiile de grup politic, râd cei care sunt la butoane sau cei care nu au nimic de pierdut.

Nu trebuie trecut cu vederea chipul plictisit, rutinat, obosit de stat mereu printre trecătoarele personaje. Imaginea clară a omului care îşi face datoria, calm, fix, neîntrebător şi nemirat de ceea ce se întâmplă în jurul său. E obişnuit cu alternanţa eroilor, cu schimbatul căpitanului brusc şi din mers.

Mai citeşti cu uşurinţă pe feţele unora mesajul „ce să faci, asta e politica, dacă intri în jocul acesta, pui sentimentele şi principiile deoparte, le ascunzi în pădure”. Ăştia, de obicei, sunt ţapeni în poză, siguri pe ei, îşi înfig pantofii bine în covor, să nu cadă.

Oricum, fotografia de grup politic îţi mai decodifică şi cum stau lucrurile privind coeziunea în gând şi în faptă, comunicarea, relaţia. Dacă oamenii sunt mai mulţi, apropiaţi, înghesuiţi, dornici de a fi acolo pentru a fi surprinşi, e rost de unitate, de forţă. Dacă zona de încadrat este ceva mai rarefiată, cu pauze şi goluri întrebătoare, fiindcă mulţi au fugit sau şi-au manifestat dezinteresul de a poza, e o problemă!

Citește în continuare

OPINII

Sfidarea, ca normă a democraţiei!

Publicat

pe

Mă cuprinde lehamitea, scârba, când văd cum ne sfidează unii oameni, care trăiesc ca nababii din banul public, cu maşină la scară, cu conturile grase, cu tot soiul de facilităţi, stăpâni, de cele mai multe ori, pe viaţa muritorului de rând.

Nu vrea burghezul comunist aflat la cârma unor instituţii de forţă, păstrat în jilţuri de pe vremea lui Ceauşeacu, să se retragă când i se găsesc diferite vine, când se află că nu a fost tocmai uşă de biserică, aşa cum se credea.

Mentalitatea celor care au impresia că li se cuvine totul, caracterul unor indivizi care şi-au făcut un ideal din a-i timora pe alţi, din a-i abuza şi persecuta, de a răspunde unor comenzi venite prin varii canale, de a te executa când i se cere fără milă şi remuşcări, încă rezistă, ba chiar înfloreşte în România!

Asistăm, de mai multe zile, la un spectacol grotesc, pe care ni-l oferă procurorul general al României, Augustin Lazăr, acest înalt funcţionar al statului, care nu ştie ce înseamnă cum este să trăieşti de azi pe mâine, care de-o viaţă s-a adăpat la găleata de aur a banului public, acum, când s-a demonstrat, cu martori, că, în perioada comunistă, ca tânăr procuror, a dat dovadă de un comportament inuman vizavi de unii români care luptau împotriva regimului comunist. Un procuror care a slujit Aiudul, una dintre cele mai groaznice închisori din România, nu vrea să se retragă din funcţie. Ţine cu dinţii de scaun. Cineva îi spune să nu cedeze, să stea acolo, să agite spiritele, să arate că sistemul este încă în forţă. Ce atâta democraţie!

Comportamentul discreţionar, la ordin, este încă tare prin instituţiile de forţă ale statului, de parcă nu am şti. Avem exemple nenumărate. Şi, din păcate, unii nu se sfiesc să o arate. Augustin Lazăr nu vrea să facă un pas înapoi. Merge înainte. Sfidează. Ne consideră proşti, pigmei, neînsemnaţi, neputincioşi. Ba chiar se crede el victima unor comploturi politice!

Nu-ţi vine să crezi că tocmai apărătorii democraţiei şi libertăţii, aceia care reprezintă partidele istorice a-i căror înaintaşi au pătimit şi au pierit în închisorile comuniste, care au trăit şi s-au confruntat cu cerberii sistemului stalinist, tac şi fac pe mieluşeii. Ruşinos!

Citește în continuare

PUBLICITATE

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Servicii Web Florin Web



error: Conținutul este protejat!!