Connect with us

OPINII

Să devenim cu toţii pacienţi sub acoperire!

Publicat

pe

Majorarea salariilor în sistemul medical se pare că unora le-a făcut rău. Li s-a urcat la cap! Trăiesc probabil în alte straturi ale societăţii, datorită veniturilor mari şi stabile, şi nu mai acceptă să fie abordaţi de orice muritor de rând. Altfel nu se explică comportamentul de care dau dovadă asistenţii medicali, infirmierii, ba chiar şi unii medici.

Exemplul de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Mehedinţi nu este singular. Dispreţul, comportamentul neadecvat, abuziv, comunicarea ineficientă cu apărţinătorii pacientului sunt uzitate prin toate spitalele româneşti. Cum poţi tu, cadru medical, să intervii nervos asupra unei copile care se vaită de dureri insuportabile, să-i spui că, dacă nu te linişteşti, te omor eu? Ce cauţi în sistem cu acest comportament? Cine te ţine în cârcă?

Am asistat la multe dialoguri absurde, care nu ar fi trebuit să nu existe, între cadrele medicale de la UPU din Spitalul Judeţean Târgovişte şi ceteţenii aduşi de nevoi. Angajaţii în halate, în loc să le explice oamenilor veniţi acolo, nicidecum de drag, cum stau lucrurile, care sunt priorităţile, să îi liniştească în vreun fel, pur şi simplu, se certau cu pacienţii, le aruncau priviri dispreţuitoare etc.

Credem că ar fi cazul să se renunţe la aceste practici, să se facă o selecţie riguroasă a celor care se pun în slujba salvării de vieţi. De multe ori, o vorbă frumoasă contează mai mult decât o pasilă de durere. Chiar nu ne mai revenim? Unde sunt programele de formare comunicaţională, de conduită? S-au cheltuit bani pentru implementarea lor, iar rezultatele nu se văd. Până la urmă, toţi trebuie să devenim pacienţi sub acoperire şi să demascăm abuzurile!

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

OPINII

Siguranță în… nesiguranță!

Publicat

pe

Lumea în care trăim a început să fie nesigură. Este într-un balans amețitor. Democrația nu mai încântă. Capitalismul și-a dat în petic. Pandemia ne-a răvășit existența.

La granițele Ucrainei miroase a război. Europa se face că nu vede. Gazul curge scump pe conductă. Oamenii au început să simpatizeze autocrațiile. Comunismul se află într-o fază de resuscitare. Este înțolit altfel și are în mână telefon 5G.

Nu prea mai este încredere în varii instituții ale statului. De oriunde. Nici presa nu stă prea bine. Pierde teren în fața rețelelor de socializare unde fiecare individ cu gură și ochi spune ce vrea. Speculează în fel și chip, cerșind like-uri. Când nu le primește gratis, le cumpără. Informația este acum servită la ghiveci. Gătită în fel și chip. Nu mai contează gustul, mirosul, compoziția. Se permite orice. În acest ritm ziarele online, portalurile de știri, studiourile podcast vor fi înghițite de năzdrăvăniile și vulgarismele de pe Tik-Tok. Poate asta se vrea. O confuzie generală. Ducerea în derizoriu a unor concepte despre libertate. Transformarea democrației în haos.

Nu vedeți? Stau tancurile rusești, gata-gata, să năvălească în Ucraina. Este absurd tot ceea ce se întâmplă? Sau asta este realitatea? Se învârt rotițele istoriei în sens invers. S-a dat liber de undeva și nu știm noi? Din dorința de a nu deranja prea mult ursul din Est, fenomenul, unic de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, este trecut la rubrica diverse. Zăngănitul de arme nu mai deranjează pe nimeni. Stăm sub mască. A devenit un fel de lesă, simbol al resemnării.

S-au scumpit gazele, curentul, benzina. Urmează apa, aerul… Doar viața a devenit cel mai ieftin produs. Aproape că nu mai contează! Moartea e la liber.

Dumnezeu a fost închis în biserici, iar slujitorii bântuie în BMW-uri. Un amestec de ritual și cai putere. Materia, sub diversele ei forme, nu doar încântă, subjugă, orbește. De mai bine de 2 ani, Divinitatea parcă este ignorată. Ciudat. Apocaliptic. Răul de lângă noi nu ne mai dă voie să ne rugăm Celui de Sus. Rămânem amorțiți în tranșeele existenței de zi cu zi. Parcă și pe suflet s-a așezat o mască a răului! Îl pierdem pe Dumnezeu în marea stresului cotidian.

Ne bălăcim într-o baltă de iluzii. Vrem să credem că mâine va fi mai bine. Înghițim din această speranță până când ne vom îneca. Cui îi pasă?

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

OPINII

Pantoful de polițist și omul de rând…

Publicat

pe

De ieri, îmi umblă prin cap, căutând parcă un locșor de înțelegere, imaginea pantofului de polițist tânăr împins sub corpul fetiței de 13 ani rămasă fără viață pe asfalt. Caut să aflu de ce se întâmplă toate acestea? Ce schimbări se produc în comportamentul unui om care, printr-un concurs de împrejurări ale existenței sale, ajunge într-o funcție, pe o poziție care, crede el, îl situează deasupra tuturor. Se crede un buric al pământului. Își uită jurământul și menirea.

Polițistul care a produs acel accident, aflându-se la volanul mașinii de serviciu, în timpul activității sale desfășurată sub motto-ul „siguranță și încredere”, reprezintă, de fapt, imaginea actuală a sistemului. Atât însemnăm noi, cetățenii de rând pentru unii! Suntem verificați cu piciorul, nepăsător, dacă mai mișcăm, dacă mai suntem capabili să mergem mai departe, dacă avem cum.

Omul acela în uniformă reprezintă statul. Ar trebui să fie, pentru că de aceea îl plătim, pavăza cetățeanului onest în fața dezechilibrelor și abuzurilor, unda de încredere și speranță că trăim într-un stat în care are cine ne apăra drepturile și libertățile. Rolul lor este acela de a fi mai atenți la ceea ce se întâmplă în jur, mai mult decât oricine. Sunt protectori, scut în fața fărdelegii. O interfață a încrederii.

Când colo, ce vedem? Un polițist tânăr, absorbit probabil până în măduva oaselor de poziția sa, crezând-se un semizeu, cum se cred mulți dintre cei îmbrăcați în uniformă și cu pistolul la brâu, a gonit pe stradă fără să îi pese. A lovit doi copii pe trecerea de pietoni. I-a făcut praf. Scuze, speculații și alte intenții de a găsi o apărare nu există. Nu poate fi concepută. Ar fi injustă și inumană! Fetițele se aflau la jumătatea trecerii de pietoni. Nu s-au aruncat în fața mașinii de poliție! Au traversat ordonat. De unde să bănuiască bieții copii că o să apară un bolid al Poliției care o să le spulbere? Și dacă vedeau autoturismul inscripționat cu mesajul „siguranță și încredere” te gândești imediat că cei din interior ar trebui să fie primii prin care să se reflecte forța exemplului, respectul față de oameni, de lege. Ar fi oprit. Le-ar fi făcut zâmbitor semn să treacă liniștite.

Dimpotrivă, a procedat așa cum face de obicei marele stat. Trece peste noi cu șenilata. Nu are nicio reacție la păsurile și necazurile noastre. Lucrează rece, ca un soft de calculator. Indiferent cum, totul trebuie să bată la zero. Fără resentimente.

Pantoful polițistului tânăr, insist pe această caracteristică, tânăr, împins sub firavul trup al copilei zdrobite de forța impactului o să mă urmărească multă vreme ca un coșmar. Și pe mine, și pe alții! Este cel mai elocvent exemplu al nepăsării față de omul de rând al unora care reprezintă Măria Sa Statul.

Acum, se încearcă, prin orice mijloace, se coc strategii de comunicare, se caută argumente contra, pentru a se ieși din impas. Nu, oameni buni! Nu trebuie să căutăm să acoperim mizeria. Să o ștergem rapid din memoria colectivă. Normal, corect este să ne asumăm greșeala și să căutăm să îndreptăm lucrurile. Să reparăm acest sistem bolnav. Să vedem pe stradă alte tipuri de polițiști. Mai zâmbitori, comunicativi, flexibili, deschiși, atenți, nu roboței cu chipuri reci ascunse sub caschete și care trec pe lângă noi ca și cum nu am exista.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT