Connect with us

OPINII

Presiune pe jocul întâmplării

Publicat

pe

Desemnarea candidaţilor pentru Preşedinţia României, constat cu tristeţe, s-a transformat într-o parodie, într-un joc politic naiv, grotesc, neprofesionist, anost, jenant, umilitor pentru o naţie cu atâta istorie măreaţă în spate. Înalta funcţie în stat este tratată de politicienii ajunşi pe vârful valului prin conjuncturi favorabile, prin fluidele grupurilor de interese, ca o jucărie, ca o demnitate de orgoliu, ca o porţie bună de elixir al puterii, ca un desert select.

Nu am auzit pe nimeni să vorbească de responsabilităţile imense pe care le impune statutul de şef al statului, de ţinuta pe care trebuie să o aibă un prezidenţiabil, de filozofia sa de viaţă, spiritul de sacrificiu, de parcurs moral şi profesional, de harul şi stilul diplomatic, oratoric şi câte altele.

Este bătaie pe cea mai tare funcţie în stat ca la piaţă, când se bagă cartofi ieftini. Politicienii noştri, cei mai mulţi de duzină şi iluştrii demagogi şi profitori ai momentului, au pierdut simţul măsurii. Nu mai văd, din spatele umilinţei şi linguşelii faţă de şefi, de la bordul limuzinei de zeci de mii de euro din care nu simt gropile din caldarâm, ce ar fi mai bun pentru ţară, cine ar merita să devină pentru 5 ani primul om în statul român. Motto-ul de bază este expus ca la tarabă: „al meu e mai bun”. Popor, mulţumeşte-te cu ceea ce ţi se oferă!

Ieri, Viorica Dăncilă era considerată roboţelul lui Dragnea din fruntea Guvernului. Criticată de presă, vânată pentru greşelile de exprimare şi gafele politice. Acum, după ce mentorul său a ajuns la închisoare, iar partidul i s-a pus plocon la picioare, a devenit cea mai nobilă fiinţă din PSD, un fel de zeitate, de supererou. Şi, ca orice om care nu îşi mai recunoaşte neajunsurile când ajunge sus şi pleacă urechea la ceea ce spun linguşitorii de serviciu, vrea să urce şi mai mult. Vrea să ajungă preşedintele României. Şi de ce nu ar încerca? După prima femeie premier poate ţine vraja, întâmplarea, şi ajunge prima femeie preşedinte al României.

Astea sunt metehnele politicienilor români! Nu îşi cunosc limitele şi nici rosturile. Tind să ajungă totdeauna acolo unde îşi pot arăta, în toată splendoarea incompetenţa, vanitatea, aroganţa şi orgoliile nemăsurate. Visele de preamărire şi de plutire tâmpă spre slăvi le sunt alimentate acestor pseudo-candidaţi şi de anumiţi analişti politici transformaţi, parcă la comandă, în magi care, prin lansarea în spaţiul public a unor teorii închipuite pe post de adevăr absolut, încearcă să ne convingă că X va fi alesul!Icoana din perete! Prostii. Şi un copil îşi poate da seama că bombiţele transmise pe canalele media fac doar fum şi au un rol manipulator. Vor să întărească imaginea cuiva prin stimulent de creştere forţată. Ca la legume!

Să nu credeţi că prin celelalte formaţiuni politice există candidatul providenţial, omul care deţine toiagul cu care să lovească în piatră seacă, de unde să curgă apoi lapte şi miere. Nu! Este pustiu peste tot. Doar ambiţii nemăsurate, spirit de competiţie aproape oarbă. Doar pantofii neobişnuiţi ai unora ne-au atras atenţia. În rest, vor cu orice preţ să scoată din joc contracandidaţii, să demonstreze că ei pot capacita mult mai bine mulţimile. Un exerciţiu de imagine, de putere. Restul se cheamă amăgiri, lozinci şi minciună. Vi s-a părut că, de 30 de ani încoace, am primit altceva?

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

OPINII

Pantoful de polițist și omul de rând…

Publicat

pe

De ieri, îmi umblă prin cap, căutând parcă un locșor de înțelegere, imaginea pantofului de polițist tânăr împins sub corpul fetiței de 13 ani rămasă fără viață pe asfalt. Caut să aflu de ce se întâmplă toate acestea? Ce schimbări se produc în comportamentul unui om care, printr-un concurs de împrejurări ale existenței sale, ajunge într-o funcție, pe o poziție care, crede el, îl situează deasupra tuturor. Se crede un buric al pământului. Își uită jurământul și menirea.

Polițistul care a produs acel accident, aflându-se la volanul mașinii de serviciu, în timpul activității sale desfășurată sub motto-ul „siguranță și încredere”, reprezintă, de fapt, imaginea actuală a sistemului. Atât însemnăm noi, cetățenii de rând pentru unii! Suntem verificați cu piciorul, nepăsător, dacă mai mișcăm, dacă mai suntem capabili să mergem mai departe, dacă avem cum.

Omul acela în uniformă reprezintă statul. Ar trebui să fie, pentru că de aceea îl plătim, pavăza cetățeanului onest în fața dezechilibrelor și abuzurilor, unda de încredere și speranță că trăim într-un stat în care are cine ne apăra drepturile și libertățile. Rolul lor este acela de a fi mai atenți la ceea ce se întâmplă în jur, mai mult decât oricine. Sunt protectori, scut în fața fărdelegii. O interfață a încrederii.

Când colo, ce vedem? Un polițist tânăr, absorbit probabil până în măduva oaselor de poziția sa, crezând-se un semizeu, cum se cred mulți dintre cei îmbrăcați în uniformă și cu pistolul la brâu, a gonit pe stradă fără să îi pese. A lovit doi copii pe trecerea de pietoni. I-a făcut praf. Scuze, speculații și alte intenții de a găsi o apărare nu există. Nu poate fi concepută. Ar fi injustă și inumană! Fetițele se aflau la jumătatea trecerii de pietoni. Nu s-au aruncat în fața mașinii de poliție! Au traversat ordonat. De unde să bănuiască bieții copii că o să apară un bolid al Poliției care o să le spulbere? Și dacă vedeau autoturismul inscripționat cu mesajul „siguranță și încredere” te gândești imediat că cei din interior ar trebui să fie primii prin care să se reflecte forța exemplului, respectul față de oameni, de lege. Ar fi oprit. Le-ar fi făcut zâmbitor semn să treacă liniștite.

Dimpotrivă, a procedat așa cum face de obicei marele stat. Trece peste noi cu șenilata. Nu are nicio reacție la păsurile și necazurile noastre. Lucrează rece, ca un soft de calculator. Indiferent cum, totul trebuie să bată la zero. Fără resentimente.

Pantoful polițistului tânăr, insist pe această caracteristică, tânăr, împins sub firavul trup al copilei zdrobite de forța impactului o să mă urmărească multă vreme ca un coșmar. Și pe mine, și pe alții! Este cel mai elocvent exemplu al nepăsării față de omul de rând al unora care reprezintă Măria Sa Statul.

Acum, se încearcă, prin orice mijloace, se coc strategii de comunicare, se caută argumente contra, pentru a se ieși din impas. Nu, oameni buni! Nu trebuie să căutăm să acoperim mizeria. Să o ștergem rapid din memoria colectivă. Normal, corect este să ne asumăm greșeala și să căutăm să îndreptăm lucrurile. Să reparăm acest sistem bolnav. Să vedem pe stradă alte tipuri de polițiști. Mai zâmbitori, comunicativi, flexibili, deschiși, atenți, nu roboței cu chipuri reci ascunse sub caschete și care trec pe lângă noi ca și cum nu am exista.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

OPINII

Real story…

Publicat

pe

Suntem în plină pandemie. Valul cinci. Omicron, deltacron și așa mai departe. La Revelion, aveam 100 de cazuri. Astăzi, avem peste 8.000. Tare, nu?

Pe lângă această nenorocire menită să ne aplatizeze sufletele, ritmul existențial, parcă, de mână cu coronavirusul, a venit și explozia de prețuri la energie electrică și la gaze naturale.

Suntem deja amorțiți. Nu știm încotro să ne mai îndreptăm atenția. Totul lucrează împotriva noastră. Nu ne sperie infectarea cu omicron cât ne înspăimântă facturile la utilități. Așteptăm cu inima cât un purece să intre în cutia poștală factura la gaze sau să primim notificarea pe email.

Afară este ger, iar a naibii centrală termică, supărată că în curând va fi și ea în afara legii, ne face parcă în ciudă și înghite gaze în draci.

Ei, lăsă, ne ajută compensarea dată de Guvern. Glumesc! Știți cât mi-a venit pe factură reducerea mult mediatizată și cântată? 3 lei. Doi covrigi. Fără mac. Nici măcar cât o folie de aspirină. O rușine de ajutor!

Și, în tot acest timp al confuzie, pe un tărâm al supraviețuirii, guvernanții, săracii, mai au puterea să ne promită un trai mai bun. Sau au rămas așa, precum placa de vinilin, cu acul blocat într-o incrustație de refren. La, la, la…

Nici ei nu mai știu cum să reacționeze. Par depășiți de situație. Așa se întâmplă când ora exactă nu se mai dă din țară. Nu le-a mai rămas decât să se țină de scaune. Bine și cu orice preț! Și pentru asta apelează din greu la fabrica de promisiuni. Imprimă la ambalaje. Poate, odată și odată, vor avea și conținut. Până atunci, disperarea bântuie prin țară ca un vifor năprasnic…

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT