Conectați-vă cu noi

OPINII

Resetarea încrederii!

Publicat

pe

Când ești sus și stai prea mult timp pe jilțul aurit, undeva mai departe de mulțime, ai tendința, ca politician, să uiți de cei care te-au pus acolo, de dorințele lor, de ceea ce le-ai promis… Politica se transformă într-o meserie bună, capabilă să-ţi satisfacă toate mofturile, să te țină agățat de informație, de putere, de oala cu miere… Din când în când, mai apare câte o sclipire de gând îndreptată și spre cei mulți.

Mi s-a întâmplat să aud mai mulți politicieni ai puterii care se întrebau, nu cu îngrijorare, ci cu oarece nemulțumire, cu nervi, de ce este poporul împotriva lor, din moment ce au făcut atâtea pentru el. Au mărit pensii, au mărit salarii, se construiesc şcoli, grădinițe, rețele de apă, de canalizare, de gaze, dau ajutoare sociale etc. De ce s-a pornit acest val al nemulțumirii pe care, ei, politicienii care nu mai sunt ancorați în realitatea cotidiană, nu îl pricep sau nu vor să-l înțeleagă?

Este greu să îi determini să accepte că omul vrea altceva. Are prins acum în sistemul său de valori și alte elemente ale civilizaţiei. Vede că relațiile inter-sociale, grija statului-mamut pentru el a dispărut sau este mai mult la nivel de simulacru. Se simte prea mic și neajutorat. Încolțit. Cetățeanul știe că s-au mărit salariile, dar în sistemul bugetar! Știe că se dau vouchere de vacanță, zile libere cât cuprinde și alte droaie de facilități, dar numai pentru angajații statului!

Românul a înțeles că și pensiile sunt mai mari, dar are în cap și a devenit pentru el o obsesie care duce la revoltă interioară, când vede că el, omul de rând, are o pensie de 800-1.000 de lei, iar alții, privilegiații statului, au 10, 20, 30 de mii de lei lunar! Se simte cetățeanul simplu un nimic, un nebăgat în seamă pe lângă acești nababi, un ins pe care nimeni nu îl mai apreciază. Se simte împins la marginea societății.

Știe românul că medicii iau acum și 4-5.000 de euro lunar, dar se loveşte de faptul că tradiționala atenție nu a fost eradicată. Mai vede, atunci când existența îl duce, de nevoie, nu că ar dori acest lucru, la un spital, că este tratat ca înainte de sporirea veniturilor cadrelor medicale, cu aceiași indiferență. În faţa ghișeelor de pe la varii instituții, i se întâmplă la fel. Tot aşa şi prin multe primării, unde funcționarii sunt toți un neam…

Vede românul, bun doar la vot, că în cazul Caracal se trag tot soiul de sfori, că apar ciudățenii. Că se speculează mult, că oamenii legii lucrează de parcă ar vrea să ocrotească pe cineva. A văzut și nenorocirea de la Gura Şuţii, care, după sinuciderea pedofilului, s-a stins fulgerător. Nu s-a mai auzit de biata fetiță ucisă de un străin aproape în cuibul ei.

Se uită alegătorul la televizor, citește în ziare, pe internet, vede cum țin unii cu dinții de putere, cum acționează găștile, grupurile de interese, cum restaurantele devin sedii de partid, cum este dirijat banul public către firmele de casă ale unora sau altora. Mai trag oamenii cu ochiul, când își fac un pic de timp, de tihnă, și la declarațiile de avere ale înalţilor demnitari ai acestei țări. Se uită lung și se întreabă „cum dracu reușesc să adune atât, că eu muncesc toată ziua și abia trăiesc de azi pe mâine”?

Cam astea ar fi o mică parte din problemele care au creat valul mâniei care amenință actuala putere și pe toate celelalte care vor veni și vor proceda la fel. Romanii văd întreg sistemul viciat, un organism care are grijă doar de el, iar la restul aruncă frimituri. Nu mai poți să îl minți că polițistul îl apară, când îl vede la colț discutând prietenește cu interlopul. Nu mai are încredere în procurorul căruia legea îi permite să-ți îmbrobodeadcă un dosar din orice poziție. Astea sunt problemele care au determinat poporul să se miște, să dorească mai mult respect, considerație, înțelegere și sprijin din partea Statului, din partea politicienilor. Vrea schimbare!

Că facem canalizare, apă, gaze, parcări și grădinițe ţine de firesc, de normalitate, de uzul firii, de fişa de atribuțiuni. La noi, relațiile stat-cetățean simplu sunt perimate, sufocate, minimalizate de mulți dintre cei care stau acolo, sus, și nu mai au treabă cu nimeni. Contează doar poziția lor. Chiar nu se vede?

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

OPINII

Vremuri ciudate

Publicat

pe

Trăim vremuri ciudate. Existența parcă ni se consumă după un scenariu de film de anticipaţie, în care abundă secvenţele horror, cele imposibil de acceptat de raţiunea de tip uman. Regizorul şade parcă undeva în măruntaiele cerului şi urmăreşte dezlănţuirea din platoul global. Cineva se joacă cu noi.

Copiii merg la grădiniţă pentru a socializa, comunica, interacţiona, pentru a deprinde alfabetul vieţii. De unde! Stau singuri la măsuţe, ore în şir, învârt plictisiţi jucăriile, mai trag cu ochiul la prietenii aflaţi câţiva metri mai încolo, risipiţi parcă de o furtună pe care ei nu o vor înţelege prea curând. Urmăresc şi ei uimiţi cum tata, mama și bunicii fac echilibristică pe coarda existenţială, de-o parte viaţa, în cealaltă neprevăzutul.

Cei mici şi-au adaptat jocul la realităţi, după ceea ce vine pe canalele media. Un preşcolar ţine în mâini două figurine. Unul este poliţist, iar celălalt un nenică cu mustaţă şi pălărie. Omul legii îl pune jos pe bătrân. „Nu ai mască! Eşti arestat! La puşcărie!” Se aude glasul totuşi candid al micuţului.

Totul s-a adaptat din mers. Cei care nu o fac vor fi luaţi, uşor- uşor, de val. Nu poţi trăi în incertitudine. Pleacă prescolarul acasă și îi spune mamei. „Nu vreau să mai vin mâine la grădiniţă. Nu mă joc cu nimeni. Nu mai vreau să fiu singur”. Şi plânge pe rupte până la portiera autoturismul. Mama tace…

La şcoală, altă poveste. Elevii vin în grupuri, veseli, apropiaţi, apoi, fiecare, ca într-un joc SF, intră pe culoarea lui. Roşie, verde, galbenă… La clasă, pe hol. Şi pe uşa toaletei este afişată o anume culore. Doar în frunte nu li s-a pus etichetă! Nu se mai pot împrumuta pixuri, biscuiţi, apă, guma de şters, nici zâmbete, nici bileţelul de iubire nu mai poate circula pe sub bancă… Viaţa se consumă sub mască. Reguli dure şi pentru ei şi pentru profesorii care nu ştiu cum să mai facă faţă când în faţa tabletei, când cu ochii pe clasă. Există şi cameră de izolare, un soi de arest al copilului posibil contaminat!

La ce bun toate aceste restricţii dacă, atunci când ies din liceu, se strâng buluc la ţigară sau la cafea în spatele magazinului din colţ sau merg la terase sau în parc, unde încearcă fiecare să se bucure de dramul de normalitate?

Politicienii sunt deocamdată preocupaţi de campania electorală. Şi ei tot cu masca. Una pe bune! Preşedintele ţării, dezamăgire totală. Va intra în istorie ca omul care ne tot spunea să ne spălăm pe mâini şi care făcuse o obsesie pentru PSD. În rest, vorbe. Și acelea scumpe!

Premierul Orban pare şi el plictisit, pierdut în inerţie. Altfel nu se explică gestul de a-l întreba pe un om aflat în scaunul cu rotile ce viteză îi prinde maşinăria cu care se deplasează.

Ciolacu, încă indecis. Nesigur. Critică puterea, dar parcă dă cu parfum! Faţa sa cam asta trădează, cu barbă sau fără. Tăriceanu îşi caută nordul. L-a pierdut. Nu se mai regăseşte pe niciunde. Candidatura la Primăria Capitalei este un moft. O ultimă zvâcnire. Apoi se usucă. Ca peştele care sare din baltă şi nimeni nu este pe aproape să-l arunce din nou în apă.

Şi virusul astă căruia nimeni nu i-a dat de cap, de parcă oamenii de ştiinţă dorm în bocanci sau acum îşi explică incapacitatea şi lipsa de profesionalism sau, cine ştie, cineva îi ţine în poziţia de drepţi. Trăim apocalipsa sau vremurile sunt apocaliptice. Ce mai contează! Credeam, totuşi, că va deveni credinţa un refugiu. Nu simt nici acest lucru. Acum se dă o luptă oarbă… Nu ştim ceea ce urmează. E secret!

Citește în continuare

OPINII

Clasa cu măști!

Publicat

pe

Începe şcoala! Trist. Cu teamă. Cu nesiguranţă. Cu zâmbete ascunse sub mască. Cu multă remuşcare şi frică. Cu învăţători şi profesori confuzi, care nu ştiu cum să reacţioneze în împrejurările date. Cu părinţi debusolaţi, nervoşi, depăşiţi de situaţie. Cu elevi cărora trebuie să le intre în reflex anumite automatisme ce nu ţin de spiritul şi comportamentul uman, de vârsta şi simţămintele lor fireşti.

Totul arată ca o varză călcată în picioare de o turmă de mistreţi speriaţi. Cu reguli absurde sau experimentale. Cu multă indolență și nepăsare din partea conducătorilor! Cu mult şi dezarmant „nu ştiu”. Niciodată nu a fost ca acum. Ce an năuc! Pesimist. Bolnăvicios.

Cum să ţii copiii ascunşi sub mască, sub paravane de plastic? Cum să le spui că nu au voie să se îmbrăţişeze prieteneşte, că trebuie să se dezinfecteze după fiecare strângere de mână? Că nu mai au voie să-şi ofere unul altuia o bomboană, un pix sau o gumă de şters?! Că este mai bine să nu mai iasă împreună la joacă sau să meargă la vreun film! Că trebuie să fie precauţi când îşi sărută bunicul?

Şcoala, grădiniţa înseamnă comunicare, socializare, relaţionare, deprinderea convieţuirii în grupuri extinse. Cum o să se simtă micuţul de patru ani pe care părinţii îl duc la grădiniţă pentru a se integra, pentru a dezvolta prietenii şi relaţii cu ceilalţi copii, iar acum va fi nevoit să stea singur la măsuţă, la distanţă de cel puţin un metru de prietenul său pe care nu are voie să-l atingă, să-l mângâie, nici măcar nu se pot juca împreună? Şi asta ore în şir!

Începe şcoala sau intrăm înt-un experiment al disperării, al alienării noastre?

Citește în continuare

PUBLICITATE

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT



error: Conținutul este protejat!!