Conf. univ. dr. Laurențiu Belușică, noul manager al Spitalului Orășenesc Găești, a postat, pe rețelele de socializare, o „scrisoare către medicii tineri”, în fapt, povestea sa de viață, cu accent pe multele obstacole întâmpinate și cum l-au ajutat acestea să crească din punct de vedere profesional. La final, îi îndeamnă să vină la Găești, să nu mai „sprijine zidurile spitalelor mari”, fiindcă nu vor avea niciodată cu toții posturi acolo.

„Mulțumiți profesorilor și veniți să vă maturizați profesional. Vă asigur că o să aveți tot ce vă trebuie, material și mental, pentru a crește. O să vă las să vă dezvoltați ca medici buni și foarte buni. Vă las să zburați, să creșteți ca doctori.

Medicina nu este o meserie ca oricare alta. Trebuie să fii cel mai bun. Altfel nu se poate. Să fii stăpân pe ce faci, pentru că, atunci când tratezi un om, de cele mai multe ori, nu poți fi ușor de înlocuit. Vă recomand să vă testați periodic capacitățile și abilitățile”.

Spitalul Orășenesc Găești are nevoie de medici cu următoarele specialități: obstetrică – ginecologie, cardiologie, neurologie, anestezie terapie intensivă, medicină internă, pediatrie și epidemiologie.

Dr. Laurențiu Belușică și-a început povestea de viață, una spusă sub motto-ul „Am avut noroc”, în anii de dinainte de 1989, când regimul comunist l-a obligat să stea 5 ani în stagiatură.

„Eram însă medic militar. Am avut noroc. Am ales să-mi petrec timpul mai mult în spital, și anume în secția de chirurgie, atât cât am putut de mult. Am învățat să fac noduri și să examinez un pacient de la medici serioși și foarte buni: Vasile Palade, Popovici, Dimitriu, Petrescu, Baiesu, Olinic tatăl, cel cu două specialități. Ei m-au adoptat și mi-au permis să muncesc acolo. Le mulțumesc încă o dată. Am fost voluntar practic. Dar am avut noroc, că aveam salariu de la armată. Am ales să muncesc fără să știu ce mă așteaptă în viață. Puteam să stau într-un cabinet de consultații și azi eram un tânăr pensionar MAI.

În 1990, sistemul mi-a permis să dau rezidențiatul, dar abia la 29 de ani. Totuși, am avut noroc, alți colegi au stat 10-12 ani. Azi, un medic poate să intre în rezidențiat și la 24 de ani. Am avut noroc, dar am intrat al 21-lea din 2.000 de candidați. Și primul la posturile MAI. Nu mi s-a dat postul din spital. Când am întrebat, mi s-a răspuns că nu mă potrivesc criteriilor de promovare în MAI. Am plecat, supărat, să-mi fac rezidențiatul într-un mare spital bucureștean. Am avut noroc. Unde însă experiența de la Spitalul Județean Bacău îmi spunea că ceva nu este în regulă. Nu se ocupa nimeni de mine, nu mă învața nimeni nimic. După două luni, eram mai prost decât venisem. Ieșind într-o zi din spital, la ora 10:00, că nu aveam ce face, mă întâlnesc cu îngerul meu păzitor, omul care mă lăsase la Spitalul Polizu, în urmă cu vreo 7 ani, să asist prima și singura naștere din viata mea (era băiat). Doamnă doctor Mihaela Dura Trailescu, vă mulțumesc pentru că atunci mi-ați spus: încearcă la Cantacuzino. Da, am avut noroc să o reîntâlnesc. Am plecat acolo.

La Cantacuzino, am fost întâmpinat ostil de către profesorul Dan Rădulescu și Ion Vereanu. Nu o să uit, dar i-am iertat demult. Mi-au spus că le pare rău, dar au deja 17 rezidenți. Urăsc sincer această cifră, să nu o pronunțați în fața mea! Dar am avut noroc, căci, după câteva secunde, profesorul Rădulescu a spus textual fraza care mi-a schimbat destinul: Auzi, Ioane? Lasă-l să vină, că pleacă singur peste trei luni! Am avut noroc. Dar îmi trebuia post în spital, voiam să ies din armata care, ca medic, mă trădase și pentru asta nu o iert, pentru că mi-a tăiat aripile și mi le-a și arătat pe asfalt.

M-am înscris la concurs la un alt mare spital bucureștean. Dar nu era pentru mine postul. Am aflat după examen. Dar am avut noroc. După 6 luni, trecând pe culoar pe lângă mine, profesorul Dan Rădulescu, pe care îmi place să-l numesc mentorul meu, mi-a spus: să pui mâna să înveți, că o să scot un post de asistent aici. Nu am înțeles bine ce a spus și l-am întrebat pe profesorul Vereanu, al cărui rezident eram. Cu eleganța cunoscută și remarcabilă, m-a lămurit. Îi mulțumesc. Am avut noroc, da, dar nu vreți să știți de câte ori am plâns în toaletă, de câte ori am strâns din dinți, de câte ori am fost certat, de câte ori am greșit. Profesorul Rădulescu a fost însă șmecher. Mi-a spus: eu nu sunt o persoană foarte agreată de mai marii zilei, o să fiu pensionat repede. O să rămâi fără mine. O să fi singur. Învață bine, operează mult, fă poze clinice, scrie, fă-ți doctoratul, fă de toate. Să fii util. Să aibă nevoie de tine.

Am avut noroc. Dar nu vreți să știți ce muncă a însemnat asta. Uitați-vă pe CV-ul meu. Puteam mai mult, sigur, dar atât am reușit. Însă așa am făcut. Au mai trecut peste mine încă trei profesori universitari. Profesorul Radu, profesorul Vereanu și profesorul Pătrașcu, actualul șef al clinicii, cărora le mulțumesc. Întrebați-mă ce înseamnă să muncești peste 20 de ani sub 4 profesori universitari. Da, vă spun la o bere, altfel nu pot, dar am avut noroc. Am devenit conferențiar universitar. Am învățat și m-am format cam așa cum mă vedeți azi. Am noroc, dar am muncit.

Eram la o răscruce. Eram doi de aceeași vârstă în clinică. Era o problemă. Dar am avut iar noroc. Rectorul de atunci, profesorul Popa Florian, căruia îi mulțumesc pentru multele lucruri pe care mi le-a spus, atunci și cu alte ocazii, mi-a sugerat să plec la Gerota, ca medic militar șef de secție. Am avut noroc. Am acceptat provocarea. Am plecat și nu mi-a părut rău. A fost o experiență frumoasă, am continuat să formez oameni, am lăsat acolo un șef de secție cu siguranță mai bun ca mine, pe care alți șefi de clinică l-au refuzat (altă poveste!), așa cum e firesc și progresist în viață. Am refuzat să mă întorc la Cantacuzino. Eram așa, oarecum încruntat.

Am acceptat provocarea de la Călărași. Director medical. Am învățat multe. Am avut noroc. A fost o experiență, deși a fost un rezultat ambiguu, dar am greșit și eu, pentru că m-a luat valul și am amestecat politica în medicină. Nu trebuia. Am candidat la funcția de rector, chemat fiind de oamenii care doreau să-l schimbe pe fostul rector. Nu conta cu cine! Au fost însă puțini și nu au reușit. M-a costat postul din învățământ. Am fost îndepărtat. Mi-a părut rău doar pentru studenții care știu că apreciau cursurile mele. Vorbeam liber două ore despre orice subiect din specialitatea mea. De dragul studenților, am predat și la Pitești. Aș preda și acum cu plăcere, chiar și gratuit, dar nu mă vrea nimeni de frica UMF-ului. E păcat pentru studenți, eu pot să spun că am noroc și sunt bine. În UMF nu sunt mulți profesori care să vorbească liber la cursuri. Îi numeri pe degete.

În ziua când m-am întors în București definitiv de la Călărași, m-am oprit la spitalul privat Victor Babeș, să-l salut pe domnul profesor Calistru. Fără alt motiv. Am avut noroc iar. Mi-a propus să conduc secția de chirurgie, deși era încă angajat al UMF cu un rector care mie îmi era ostil. L-am considerat un act de curaj al domniei sale, pentru care îi mulțumesc.

În cel mai cumplit de rău, până acum, moment al vieții mele profesionale și personale, managerul Spitalului Nicolae Malaxa din București, m-a luat șef de secție. Îi mulțumesc. Am avut noroc. Când am plecat manager la Găești, știu că l-am încurcat, dar m-a sprijinit. Am avut noroc. Mi-am urmat cursul după interesul meu de definitivare al maturității profesionale.

V-am spus povestea aceasta pentru că am vrut să vă dau un exemplu de viață profesională. Să vă îndemn să vă realizați profesional. Să fiți voi cei mai buni, să plecați de la mai mult decât am plecat eu și să fiți mai buni. Medicina nu este o meserie ca oricare alta. Trebuie să fii cel mai bun. Altfel nu se poate. Să fii stăpân pe ce faci, pentru că, atunci când tratezi un om, de cele mai multe ori, nu poți fi ușor de înlocuit. Vă recomand să vă testați periodic capacitățile și abilitățile. Când am fost în Anglia, nimeni nu mă întreba nimic. Spuneau toți aceeași placa: știu tot, am văzut CV-ul.

Nu o mai lungesc degeaba. Vă îndemn să veniți la Găești la spital. Aproape de București. 80.000 de locuitori arondați. Eu sunt acolo manager, vă cumpăr ce vă trebuie să munciți, primiți casă, bani de drum, un congres pe an, o revistă și o carte de specialitate, o să lucrați într-o echipă mare și frumoasă. Dar cel mai important este că o să vă las să vă dezvoltați ca medici buni și foarte buni. Vă las să zburați, să creșteți ca doctori.

Nu mai sprijiniți zidurile în spitalele mari. Nu aveți cum să luați toți posturi acolo. Gata v-ați format! Mulțumiți profesorilor și veniți să vă maturizați profesional. Vă asigur că o să aveți tot ce vă trebuie, material și mental, pentru a vă maturiza, pentru a crește. O să mă întrebați, cine garantează asta. Eu, managerul Spitalului Orășenesc Găești, Laurențiu Belușică”.